Despre centenarul Unirii, cu luciditate: Lucian Boia şi terapia spiritului critic

După toate aparenţele, centenarul Marii Uniri de anul viitor va fi o altă ocazie, ratată, de introspecţie naţională. În locul examenului lucid, al contemplării istoriei care nu se confundă cu un marş triumfal, statul român, în zodia sa de astăzi, va alege să pună în scenă o montare mediocră, ce va relua poncifele unui naţionalism istoriografic stătut. Umbra stalinismului naţional al lui Nicolae Ceauşescu pluteşte, deja, peste acest eveniment ce uneşte energiile de demagogie naţională. Trâmbiţaşii academicieni îşi incing, plini de seriozitate şi de morgă, instrumentele lor de exaltare a unităţii seculare. Clipa le aparţine, triumful este al lor.

Cartea lui Lucian Boia, “În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi”, nu poate participa la acest moment de efuziune patriotardă. Căci lipseşte din fibra ei intelectuală acel ingredient iraţional ce permite discursului să se încarce de vitalitate mesianică şi să ignore tot ceea ce nu încape în patul procustian al naraţiunii sale. Unirea de la 1918 devine, în lectura iconoclastă a lui Lucian Boia, o secvenţă din cronica mutaţiilor ce modelează Europa Centrală şi de Est în veacul trecut. Ieşirea din provincialism, apelul la contextualizare şi renunţarea la inflamarea mitizantă sunt temeliile pe care se aşează demersul lui Lucian Boia. El propune, ca valoarea centrală, spiritul critic, ca alternativă la elanul iraţional şi mistificator ce domină spaţiul public.

Statui şi frontiere

În definitiv, iar cartea lui Lucian Boia o reaminteşte, precis, anul 1918 este un an paradoxal şi dramatic pentru România. El debutează prin înfrângerea în faţa Puterilor centrale spre a se încheia cu apoteoza de la Alba- Iulia. Statul român este supus unei păci punice ce evocă severitatea celei de la Brest-Litovsk, iar statutul său, în baza acordului impus de învingători, nu diferă de cel al Ucrainei hatmanatului:acela de protectorat german. Schimbarea de la finele anului nu se datorează virtuţilor marţiale autohtone, ci prăbuşirii Germaniei şi aliaţilor ei. De aici, scenele pe care manualele de istorie “ patriotice” le epurează, atente, scene ce înfăţişează eliberarea Capitalei prin efortul tiraliorilor senegalezi. România este parte a unui cataclism ce redeseanează harta Europei centrale. După doi ani de război, cu bilanţ complicat, România devine România Mare. Această mutaţie este provocată de existenţa unor circumstanţe unice şi care nu se vor mai repeta niciodată: slăbiciunea, simultană, a Germaniei şi a Rusiei.

România Mare se iveşte pe acest fundal de remodelare fără precedent. Hărţile pe care volumul lui Lucian Boia le înfătişează dezvăluie succesiunea de contururi în schimbare. Oraşe şi comunităţi trec de la un stat la altul, dreptul istoric, demografia şi considerentele strategice sunt invocate, spre a gândi o altă imagine teritorială a Europei. La un secol de la congresul de la Viena, cel de la Versailles este opera eterogenă a unui adunări de naţiuni animate de instincte contradictorii. În locul Imperiului, apare multitudinea de state succesoare, grevată de ipoteca instabilităţii şi a rivalităţilor. Relaţiile din centrul şi estul Europei, de la Baltica la Marea Neagră , sunt modelate de aceste tensiuni ce nu pot fi gestionate. Statele care se nasc acum sunt confruntate cu realitatea naturii lor multi- etnice. Minorităţile sunt elementul fără de care interbelicul nu poate fi înţeles, complet.

România de astăzi este una dintre puţinele supravieţuitoare ale păcii de la Versailles. În pofida pactului sovieto- german de la 1939, statul român merge mai departe, în vreme ce alte construcţii se prăbuşesc. Cehoslovacia sau Yugoslavia sunt amintirea unui trecut atât de îndepărtat încât pare neverosimil. Eşecul lor este eşecul centralizării rigide, ce ignoră exigenţele acomodării şi ale conversaţiei dintre etnii. Germanii sudeţi, cei pe care Hitler îi va mobiliza în acţiunea sa revizionistă, sunt parte din această ecuaţie complicată a Europei succesoare. Opţiunea nazistă le va fi fatală în anii postbelici, atunci când alungarea lor este politică de stat, graţie “Decretelor Beneş”.

Himera omogenităţii etnice este unul dintre spectrele veacului trecut. Holocaustul este expresia acestei ambiţii criminale de a curăţa terenul de tot ceea ce este impur, în linie ariană. Evreii din Europa centrală şi răsăriteană, cei pe care se fondează modernitatea însăşi în spaţiul de limbă germană al Austriei, sunt exterminaţi, iar amprenta lor, unică, dispare definitiv. Nazismul oferă statelor central şi est-europene de după 1945 şansa omogenităţii visate, mai mult sau mai puţin secret. Genocidul este un instrument ca oricare altul, în acest veac al terorii.

Spiritul critic poate recupera fotografiile disparate din trecut, spre a construi un ansamblu al nuanţelor şi al localismului fecund. Transilvania este alcătuită din aceste naraţiuni ce trăiesc în conflict latent. Este o confruntare a statuilor, un război al trecutului care se întrupează în cei de azi. Între Kossuth şi Avram Iancu, între naţiunea maghiară de după 1867 şi “ Memorandum”, conversaţia pare improbabilă, dacă nu imposibilă. A accepta coexistenţa unor istorii separate, ce poartă asupra aceluiaşi teritoriu, este parte din compromisul ce poate pacifica spirite.

Transilvania este, în acelaşi timp, obiect al veneraţiei naţionale maghiare, vreme de secole, dar şi spaţiul în care se construieşte o identitate românească modernă. Juxtapunerea acestor istorii, dincolo de ambiţii hegemonice, poate fi autentica miză a centenarului ce va veni. Cartea lui Lucia Boia este, pentru cei de astăzi, un exerciţiu clasic de luciditate patriotică.