Discuția privind purtarea valului islamic în instituțiile de învățământ din România începe să devină vizibilă în spațiul public românesc și european, conturându-se o polemică între respectarea principiului non-discriminării și prevenirea cazurilor în care elevii sau studenții pot copia la examene. În acest context, acceptarea diversității etno-religioase necesită combaterea stereotipurilor și propagandei xenofobe aflată în ascensiune în spațiul european.

Sergiu Mişcoiu, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la purtarea vălului islamic în instituțiile de învățământ din România, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

 03

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne clarificați care sunt prevederile existente cu privire la purtarea vălului islamic în instituțiile de învățământ din România. În ce măsură acest aspect este reglementat?

Sergiu Mişcoiu: În nicio măsură. De altfel, o tentativă de legiferare în acest sens ar contraveni, în mod evident, principiului non-discriminării, prin aceea că ar impune condiții restrictive unei categorii particulare de populație.

În lipsa unei reglementări concrete cu privire la vestimentația religioasă, considerați că interzicerea purtării vălului islamic reprezintă o formă de discriminare directă?

În mod evident, da. În condițiile în care o asemenea prevedere ar viza o anumită minoritate, identificată în mod particular ca atare, aceasta ar contraveni atât legilor în vigoare, cât și principiilor constituționale mai largi.

Considerați că profesorii și elevii/studenții dispun de libertatea de a purta burka, niqab sau hijab în timpul orelor de curs? Dar purtarea unor cruciulițe sau brățări care să facă trimitere la o identitate religioasă?

În numeroase universități din România există facultăți de teologie, de diferite confesiuni (spre pildă, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca cuprinde patru facultăți de teologie), iar unii dintre studenții respectivelor facultăți se pregătesc pentru a îmbrățișa ulterior cariere monastice sau instituționale în interiorul bisericilor și celorlalte forme de organizare a diverselor culte și, deci, se supun în mod voluntar unui cod vestimentar și accesorial care le este specific și care nu privește exclusiv persoanele de sex feminin. Cum vorbim despre instituții publice, toți studenții au dreptul de a frecventa toate cursurile, inclusiv pe cele ale altor facultăți, și deci aceleași reguli trebuie să fie aplicate în mod consistent în întreaga instituție, fără discriminare. Spre exemplu, unele studente de la facultățile de teologie ortodoxă poartă în permanență baticuri. Dar și alte studente, spre pildă, cele de confesiuni neo-protestante, dar care nu studiază în facultăți de teologie, își acoperă capul în public. Unii profesori și studenți poartă însemne religioase diverse, de la cruciulițe și insigne până la tatuaje. Această diversitate nu a făcut obiectul vreunei controverse până în prezent și deci ar fi normal ca lucrurile să rămână în acest fel și în cazurile în care avem de-a face cu femei de confesiune musulmană care decid să își acopere capul sau să poarte alte semne de apartenență religioasă sau culturală.

Problema se pune însă dacă ne referim la articole vestimentare care nu permit identificarea corespunzătoare a persoanelor, așa cum este cazul burkăi, care trebuie interzisă în spațiul public, în general, din motive de securitate, indiferent de apartenența confesională a celei (sau a celui) care poartă asemenea haine.

Unul dintre argumentele prezentate recent în spațiul public se referă la posibilitatea ca purtarea vălului islamic să ofere elevului/studentului posibilitatea de a frauda examenele prin utilizarea căștilor. În ce măsură este justificată interzicerea vălului islamic pe baza invocării acestui argument?

Fraudarea examenelor prin utilizarea căștilor reprezintă, din păcate, o practică prezentă și chiar răspândită în multe universități din România. Copiatul „cu căști” este facilitat de portul căciulilor, eșarfelor, basmalelor, gulerelor ridicate sau părului lung. Măsurile prohibitive trebuie să poată lua forma unor controale, însă este de bun simț ca acestea să fie efectuate, așa cum este cazul la punctele de control din aeroporturi, de persoane de același sex cu cel al persoanelor controlate, și, dacă e necesar, în încăperi separate, cu martori. Și acest lucru, evident, indiferent de apartenența etnică sau confesională a persoanei în cauză.

În unele țări din Vestul Europei în care imigrația din statele preponderent musulmane a fost însemnată, interzicerea unora din formele de acoperire a capului și corpului a fost justificată prin aceea că vălul, niqabul, hijabul sau burka ar reprezenta simboluri ale opresiunii masculine. Eu consider că argumentul originii portului unor asemenea veșminte pentru a le interzice poate fi legitim, din contră, în anumite limite, doar în societățile „de origine” aflate în proces de emancipare și de egalizare a statutului femeii cu cel al bărbatului (așa cum a fost cazul, de exemplu, în Tunisia anilor 1960, sub președinția lui Habib Bourguiba), nu însă și în statele „occidentale”, în care se presupune că garantarea drepturilor femeii este deplină și că orice decizie (inclusiv aceea de a purta văl) reprezintă un act de voință personală.

02

Un alt argument pe care l-am identificat în numeroase comentarii face trimitere la respectarea cutumelor din cadrul societății, în caz contrar, refugiații sau azilanții să se întoarcă în țările de origine. Cum comentați această interpretare?

După un argument asemănător, ar trebui ca femeile de la țară care poartă năframă să nu aibă dreptul de a veni la oraș, unde femeile sunt pretutindeni cu capul descoperit. Societatea românească se bazează pe o serie de tradiții și obiceiuri care au făcut, de-a lungul timpului, obiectul unui permanent metisaj. Și, de altfel, de-a lungul istoriei, românii nu au manifestat, în general, intoleranță față de afișarea unor însemne etno-religioase aparținând unor comunități minoritare. Faptul că portul vălului islamic ar putea pune acum o problemă este rezultatul propagandei xenofobe care a cuprins Europa și nu al unei reacții spontane a conaționalilor noștri.

Cum considerați că trebuie să reacționeze profesorii, elevii/studenții în cazul în care se simt deranjați de purtarea unui astfel de acoperământ islamic? Care sunt măsurile pe care le considerați necesare în cazul în care profesorul aduce în discuție posibilitatea renunțării la purtarea vălului islamic în timpul orelor de curs? Considerați oportună/necesară sancționarea profesorului în această situație?

Ca și în orice caz de discriminare: să ceară ca discriminarea să înceteze imediat și să îi solicite cadrului didactic respectiv să se dezică de această practică, asumându-și scuzele de rigoare. În caz de refuz, se impune sesizarea conducerii facultății și/sau universității respective. În conformitate cu prevederile specifice în vigoare, cadrul didactic respectiv ar trebui să fie, desigur, sancționat proporțional cu gravitatea actului de discriminare. În orice caz, se impune și ca întreaga comunitate academică să se dezică de practicile discriminatorii.

În ce măsură considerați “în regulă” ca profesorul să adreseze întrebări elevilor/studenților, în timpul sau în afara orelor de curs, cu privire la vestimentația care face trimitere la o identitate religioasă?

Cred că trebuie evitate, aici, două poziții care sunt deopotrivă extreme: aceea de a interoga studenții privind identitatea lor, preferințele lor diverse, originile sau convingerile lor, în timpul sau în afara cursurilor, într-un mod directiv și de pe o poziție de superioritate; pe de altă parte, aceea de a considera că orice încercare de a intra în raporturi de amiciție cu studenții cu care lucrăm, uneori intens și de mai multe pe săptămână, reprezintă un act de intruziune nepermisă în viața lor privată și de potențială discriminare în baza informațiilor astfel obținute. Până la urmă, este firesc să existe un interes și o curiozitate privind identitatea și opțiunile celorlalți, mai ales dacă sunt vizibil diferite de ale noastre. Diversitatea este sănătoasă și preferabilă omogenității nivelatoare și auto-suficiente. Însă este inadmisibil să extragem informații fără voia celor vizați pentru a-i discrimina și pentru a-i stigmatiza ulterior.

Cum apreciați reacțiile din societate cu privire la purtarea vălului islamic în instituțiile de învățământ? Care sunt stereotipurile și clivajele pe care le identificați?

Societatea românească, și odată cu aceasta, și instituțiile noastre, internalizează grade diferite de laicitate și neutralitate religioasă. Orele de religie, de exemplu, deși nu sunt obligatorii, sunt cvasi-impuse, prin modul în care sunt organizate orarele școlilor și prin necesitatea de a te retrage voluntar de la acestea în cazul în care nu optezi pentru ele (în loc de a face ca înscrierea la aceste ore să fie voluntară), ceea ce pune familiile care nu doresc o educație religioasă pentru copiii lor într-o situație delicată. Pe de altă parte, în afara instituțiilor de învățământ cu caracter confesional, avem de-a face cu un număr infim de discriminări raportate în legătură cu apartenența religioasă, mult mai numeroase fiind cele legate de apartenența etnică, mai ales față de romi. Numărul mic de musulmani și cel și mai mic de femei musulmane care poartă văl în instituții de învățământ nu ne permit însă să tragem concluzii referitoare la comportamente sociale specifice în aceste cazuri.

La finalul acestui interviu, doresc să vă întreb cum ați reacționa dumneavoastră dacă unul dintre studenți ar purta burka, niqab sau hijab în timpul orelor de curs. V-ați întâlnit cu o astfel de situație?

În România, am avut de-a face cu un număr relativ scăzut de cazuri, în care studente de confesiune musulmană, de origine africană sau asiatică, purtau hijab, iar acest lucru nu a împiedicat în niciun chip buna desfășurare a cursurilor. Prin natura unora din disciplinele pe care le predau, tematicile diversității și discriminării sunt adeseori prezente în conținutul cursurilor și deci putem discuta, de cele mai multe ori deschis și în cunoștință de cauză, despre situații de discriminare și despre stereotipuri etno-religioase, invitându-i pe toți, mai ales pe cei aparținând minorităților „vizibile” să evoce inclusiv experiențele lor personale, dacă doresc să o facă. Până acum, această atitudine a fost întâmpinată de către studenți cu interes și deschidere.

 

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu