Interviu/ Iulia-Sabina Joja, expert în securitate internațională: “NATO trebuie să grăbească adaptarea la înțelegerea contemporană a Rusiei privind conflictul”
Într-un context geopolitic instabil, cu tensiuni din ce în ce mai puternice şi vizibile pe arena internațională, statele membre din cadrul NATO nu ar trebui să neglijeze exercițiile militare de amploare rusești de tip Zapad. Ultima aplicație Zapad desfășurat în Belarus a subliniat încă o dată necesitatea consolidării capabilităților de apărare teritorială la nivel național, precum și conturarea unui strategii clare din partea NATO de descurajare a unei posibile agresiuni a Federației Ruse.
Iulia-Sabina Joja și-a susținut teza de doctorat în cultura strategică a României la SNSPA București, a absolvit masterul ,,International Conflict Studies” la Departamentul pentru Studii de Război la King’s College Londra și a studiat Științe Politice și Relații Internaționale la Freie Universität Berlin și SNSPA București. Consultant pe probleme de securitate internațională, Iulia Joja a lucrat la ONU, Ministerul de Externe al României, Parlamentul European, NATO ACT și a deținut funcția de consilier pe probleme de securitate și apărare la Administrația Prezidențială a României. Subiectele ei principale de interes sunt profilurile strategice europene, planificarea apărării naționale și politicile de securitate și apărare ale NATO, UE și ale statelor membre. Iulia-Sabina Joja, expert în securitate internațională, a realizat o analiză despre perspectivele şi provocările privind securitatea flancului estic al NATO, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.
Vladimir Adrian Costea: Care sunt vulnerabilitățile cu care se confruntă NATO în raport cu acțiunile Federației Ruse în flancul estic? În ce măsură aceste acțiuni afectează securitatea flancului estic al NATO?
Iulia-Sabina Joja: În primul rând, Alianța se confruntă cu o disproporționalitate a forțelor armate în raport cu Federația Rusă. Sfârșitul Războiului Rece a însemnat destinderea situației de securitate pentru Europa și redefinirea NATO în termenii unui instrument pentru războiul expediționar. De-a lungul anilor, puterile vestice, urmărindu-și interesele economice, au depus eforturi majore pentru a integra Federația Rusă în structurile europene de securitate și au insistat pentru considerarea Moscovei drept partener al NATO (în special în contextul conflictului din Afganistan), chiar și atunci când prin politica sa externă și de securitate Moscova i-a demonstrat (și declarat) Alianței o poziție divergentă. Opoziția față de posibila integrare a Ucrainei și Georgiei în NATO, războiul ruso-georgian, conflictele energetice repetate dintre Ucraina și Federația Rusă, atacul cibernetic asupra Estoniei sau suspendarea Tratatului Forțelor Convenționale nu au determinat Vestul să redefinească relația cu Rusia.
În anul 2014 Rusia a invadat Ucraina și a creat un conflict înghețat, făcând aderarea Ucrainei la NATO aproape imposibilă. Sancțiunile impuse Rusiei au fost motivate mai degrabă circumstanțial, prin doborârea avionului MH17, care avea la bord un număr mare de turiști europeni. Menținerea acestor sancțiuni până astăzi a fost un lucru extrem de dificil, având în vedere opoziția unui număr mare de state europene. Alianța a fost luată prin surprindere de anexarea Crimeei, în ciuda faptului că Rusia simulase operația pas cu pas în urmă cu un an (Zapad 2013) și a faptului că invazia Georgiei se bazase tot pe prelungirea unui exercițiu militar. Mai mult, Ucraina și Georgia au constituit adevărate laboratoare pe parcursul ultimului deceniu pentru testarea și perfectarea metodelor asimetrice și a războiului hibrid. Totuși, de abia agresiunile Rusiei din 2014 au generat reacția NATO, prin trecerea de la războiul expediționar din Afganistan (înapoi) la apărarea colectivă a Europei și securizarea flancului estic.
Dincolo de apărarea flancului estic în termeni convenționali militari, necesitatea descurajării faţă de agresiunile Rusiei nu este un dat. Din cauza propagandei și a intereselor economice, multe state membre NATO pun sub semnul întrebării necesitatea apărării și subestimează amenințarea reprezentată de Rusia, în ciuda rezultatelor investigațiilor în alegerile americane și a celor mai recente în contextul votului Brexit, cât și a acuzațiilor din partea autorităților și media legate de încercările Moscovei de a influența rezultatele alegerilor din Franța, Germania, Austria și votul din Catalonia.
Aici intervine un aspect un alt foarte important: războiul informațional. Parte din Strategia Militară a Rusiei din 2014, războiul informațional a fost dezvoltat de Moscova din timpul Războiului Rece, redescoperit în urmă cu un deceniu și este condus în Europa de ani de zile. Este decisiv ca NATO să contracareze efectele acestui război hibrid, care determină inclusiv reducerea solidarității în cadrul Alianței. Până în prezent însă realizările NATO la acest capitol s-au limitat la deschiderea unui Centru de Excelență, la a cărei conferință anuală de anul acesta s-a concluzionat că NATO se află încă în etapa definirii termenilor la nivel conceptual și că puținii angajați NATO care se ocupă de Comunicarea Strategică se confruntă în munca lor zilnică cu blocaje generate de sensibilitățile politice acute ale statelor membre.
Care sunt obiectivele Rusiei în flancul estic al NATO? Totodată, cum sunt privite exercițiile Zapad la Moscova?
Rusia consideră extinderea NATO în estul Europei pe parcursul ultimilor decenii drept o amenințare la adresa securității naționale, ceea ce reiese clar din Strategia Națională de Securitate și Strategia Militară ale Rusiei. Deși în termeni reali acțiunile NATO sunt de natură defensivă, retorica adoptată de regimul Putin pe parcursul ultimilor ani înfățișează Vestul drept agresor în raport cu Moscova.
Prin această retorică Kremlinul încearcă să justifice militarizarea graniței cu statele NATO și anexarea Crimeei. Începând cu Marea Baltică și apoi în Marea Neagră, Rusia a construit sisteme de interdicție regională și anti acces (cunoscute sub numele de A2AD – anti access area denial). Această expansiune militară a Moscovei, prin acumularea de capabilități militare mai întâi cu caracter defensiv și apoi ofensiv, restricționează accesul celorlalte state riverane în primă fază și, în prezent, permit atacarea teritoriului statelor membre NATO. Acest sistem a fost amplu dezvoltat în Marea Neagră pe parcursul ultimilor trei ani și jumătate: Rusia a inițiat aplicarea unui program ambițios de modernizare a flotei sale din Marea Neagră și a introdus sisteme de armament sofisticate care pot bloca accesul NATO în regiune, în cazul unui conflict și prin care România este expusă riscului de a fi atacată pe cale aeriană.
În același timp, Moscova a inițiat un amplu proces de reformă a armatei, menit să crească gradul de eficiență și forța de reacție a acesteia. Progresele reformei au fost testate și evaluate prin multiple exerciții și inspecții. În special exercițiile militare ale Rusiei au funcția de a simula operații militare bine planificate și de a intimida adversarii.
Astfel, în vara anului 2008, războiul ruso-georgian a fost inițiat de Rusia ca prelungire a unui exercițiu militar la granițele cu Georgia. Cu un an înainte de anexarea Crimeei și de războiul din Donbas, exercițiul Zapad 2013 a simulat invazia Ucrainei în manieră aproape identică cu operația reală, replicată în 2014. Un alt exercițiu rusesc din 2015 s-a concentrat asupra creșterii mobilității strategice, simulând o operație situată în Orientul Mijlociu, care a fost reprodusă la scurt timp în Siria. Astfel, exercițiile militare rusești constituie un indicator de încredere pentru planificarea strategică a Rusiei. Totodată, asemenea exerciții reprezintă motive de îngrijorare în plan politic și militar. O serie de exerciții din ultimii ani au simulat atacuri asupra teritoriului NATO, inclusiv exercițiul Caucaz 2016, care nu a avut drept obiectiv combaterea terorismului, după cum ar fi fost de așteptat, ci atacul flancului sud-estic al NATO, în special atacul asupra scutului anti-rachetă, aflat pe teritoriul României.
Într-un ipotetic scenariu de război între Federația Rusă și NATO, cum pot fi surprinse statele membre NATO?
La Summit-ul NATO de la Varșovia au fost stabilite măsurile de apărare colectivă a flancului estic, fiind determinată diferența dintre apărarea flancului nord-estic, în Marea Baltică, și apărarea flancului sud-estic, în Marea Neagră. Deși importanța strategică a Mării Negre nu ar mai trebui argumentă, considerând faptul că atât Ucraina, cât și Georgia sunt țări riverane, în nordul flancului estic a fost instaurată deja o prezență înaintată întărită (enhanced forward presence), la Marea Neagră a fost creată doar o prezență înaintată adaptată (tailored forward presence).
În termeni reali, prezența NATO în Marea Baltică, cu câte 1000 de trupe în fiecare dintre cele trei state baltice și în Polonia reprezintă doar un obstacol politic, nu și unul militar, având în vedere zecile de mii de trupe rusești aflate în Marea Baltică.
În Marea Neagră, prezența NATO este semnificativ mai redusă. Eforturile precedente ale NATO de a crea o flotă a Mării Negre au fost soldate cu un fiasco, având în vedere revenirea Bulgariei asupra acestei hotărâri, fără avertisment. Acest fapt a relevat lipsa de consens și incapacitatea statelor membre NATO la Marea Neagră, amenințate în mod direct de Rusia, de a formula o percepție comună privind amenințarea, cât și măsura influenței directe a Rusiei asupra guvernelor membre NATO.
Prezențele înaintate menționate mai sus au fost stabilite de către NATO inclusiv drept răspuns specific la expansiunea militară a Rusiei în cele două Mări. La nivel NATO, discrepanța evidentă privind prezența militară în Marea Baltică versus Marea Neagră duce la descurajarea insuficientă în partea sudică a flancului. În plus, inițiativele de pe întregul flanc estic rămân doar simple măsuri politice în cazul unei agresiuni militare din partea Rusiei și nu reprezintă un mijloc de descurajare în termeni militari.
De ce sunt vulnerabile statele din Balcani?
Statele din Balcani sunt vulnerabile pentru că Rusia exercită o influență puternică asupra lor, dispunând de multiple pârghii politice, sociale și economice. Influența Rusiei și propaganda de la Moscova sunt menite să reducă, pe cât posibil, influența vestică și să îndepărteze aceste țări de parcursul integrării lor europene. În același timp, prin intermediul lor Rusia reușește să creeze disensiuni în cadrul Uniunii Europene, disensiuni care erodează solidaritatea europeană, transformând statele din regiune în cai troieni. Mai mult, pe un fond social conflictual, Rusia exploatează asemenea conflictualități, contribuind la instabilitatea regională. Fiind prinse între condiționalitatea complicată a Uniunii și avantajele iluzorii oferite de Moscova, țările din Balcani ajung să fie utilizate drept teren proxy pentru agresiunile Rusiei în raport cu inamicul său imaginar, Vestul. Diminuarea angajamentului acestor state față de parcursul european și fondul conflictual în urma dizolvării Iugoslaviei și a războaielor transformă aceste state într-un teren fertil pentru propagarea intereselor și a presiunilor exercitate de Moscova, crescându-le astfel substanțial vulnerabilitatea.
Care este cartea pe care ar putea să o joace România? Este România pregătită să joace un rol important pentru menținerea stabilității în regiune?
În contextul integrării în structurile instituționale euro-atlantice, România și-a construit imaginea unui pilon de stabilitate, în special în raport cu două regiuni eminamente instabile: Marea Neagră și Balcanii. În realitate însă, România a fost mult prea ocupată cu propriul parcurs și cu asigurarea integrării cu succes în NATO și UE, inclusiv prin investiția în forțe expediționare (prin participarea în Afganistan și Irak), pentru a contribui cu resurse în stabilizarea regiunii.
Războiul din Ucraina a fost un semnal de alarmă, care a readus Marea Neagră pe scena internațională. În acest conflict, România s-a poziționat însă în mod precaut, asumându-și un rol mult mai pasiv în stabilizarea regiunii decât ar fi putut să o facă. Golul oferit de România a fost umplut de țările baltice și Polonia, iar efectul l-a constituit concentrarea resurselor de descurajare ale NATO în Marea Baltică, în defavoarea Mării Negre.
România are toate premisele pentru a juca un rol esențial în stabilizarea celor două regiuni. Ceea ce lipsește însă este o politică mai amplă și, mai ales, mai pro-activă, cât și asumarea leadership-ului. Deja Bucureștiul a reușit să asigure angajamentul partenerilor săi din cadrul NATO pentru securitatea națională în context regional. Acum este necesară creșterea vizibilității, în special a provocărilor de securitate în Marea Neagră și dezvoltarea – sub conducerea României – a unei înțelegeri comune privind amenințările regionale din cadrul NATO.
Care este strategia pe care NATO ar trebui să o adopte pentru a preveni escaladarea tensiunilor în flancul estic? Totodată, cum a reacționat până acum NATO faţă de politica externă a Federației Ruse?
Alianța ar trebui să adopte o politică unitară și fermă în raport cu Federația Rusă. Disensiunile din cadrul NATO, generate de interese economice, dar și de propaganda rusă (care influențează opinia publică și pune astfel presiune asupra pozițiilor guvernamentale din unele state membre), generează ezitare, latență și incertitudine în formularea unui răspuns ferm și coerent privind militarizarea și agresiunile Moscovei.
Dincolo de o politică unitară, Alianța trebuie să grăbească adaptarea la înțelegerea contemporană a Rusiei privind conflictul. Pe parcursul ultimilor ani, Moscova a dezvoltat metode noi de conducere a conflictului, pe care mai apoi le-a testat cu succes în teatrele de operație din Ucraina și Siria. Deoarece nu dispune de resursele și tehnica militară necesare pentru a ține pasul cu Alianța și pentru că nu dorește să riște un răspuns militar ce ar implica costuri înalte și potențial necontrolabile, Moscova conduce conflicte în manieră subversivă, apelând la metode eficiente, dar cu costuri reduse. Manipularea opiniei publice, falsificarea realității, derutarea populației, neasumarea conflictului și atacurile cibernetice sunt elemente la care NATO nu este pregătită să răspundă și la care Moscova excelează, utilizând instrumente asimetrice (precum dezinformarea, cultivarea corupției și crearea de alianțe politice cu partide europene) pentru a-și urmări obiectivele de politică externă cu costuri minime.
Alianța trebuie să se îndepărteze de răspunsuri convenționale și să dezvolte o descurajare cuprinzătoare, adaptată la înțelegerea Rusiei, pentru a preveni escaladarea conflictului. Asemenea descurajare ar necesita progrese substanțiale și rapide în domeniul războiului cibernetic, informațional și hibrid, cultivarea unei expertize granulare pe spațiul rusesc și producerea unei descurajări coerente pe toate nivelurile.
fără comentarii
Fii primul care comentează