Ne preocupăm prea adesea de subiecte de presă trecătoare, în loc să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra problemelor importante ale societăţii. Unul dintre subiectele care ar merita o amplă analiză în spaţiul public este reprezentat de rolul educaţiei şi al formării viitorilor specialişti, pornind de la reperele pe care le oferă mediul academic românesc.

Radu Văcăreanu, profesor de Siguranța Construcțiilor și conducător de doctorat în specializarea Inginerie Seismică și Siguranța Construcțiilor la Universitatea Tehnică de Construcții din București (UTCB), a vorbit despre perspectivele şi provocările privind calitatea mediului academic universitar, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea , pentru  Europunkt.

 01

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă propun să problematizați asupra traiectoriilor pe care le-au urmat cercetările mediului academic românesc, în special cercetările din științele inginerești. Care sunt cele mai importante momente care au contribuit la schimbarea de paradigmă în cadrul acestor cercetări?

Radu Văcăreanu: Așa cum ați menționat, poziționarea este corectă, mă pot referi doar la științele inginerești pentru că aici ne desfășurăm activitatea în mod covârșitor şi cu toate că la UTCB avem și științe umaniste, competenţa mea se limitează doar la științe inginerești.

Nu știu în ce măsură a existat o schimbare de paradigmă, sau au fost mai multe. Este clară schimbarea de după 1989, dar etapa de după 1989 poate fi împărțită la rândul ei. Au fost anii imediat după 1990, în care noi ne repoziționam și redescopeream valorile educației, valorile cercetării, valorile reale ale societății. Apoi a urmat etapa “romantică”, în care toți cei care voiau să facă cercetare erau finanțați la un nivel corespunzător puterii financiare de la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000. A urmat perioada în care cercetarea a fost finanțată la un nivel corespunzător, de la mijlocul anilor 2000 până spre 2008-2009. Apoi a urmat perioada de criză în care cercetarea a fost neglijată, și perioada ultimilor 3-5 ani, în care se încearcă o redresare a sistemului.

Există un orizont de așteptare foarte mare și enorm de multe energii încătușate care pot fi eliberate printr-o finanțare corespunzătoare. În afară de finanțare, apare recurent problema evaluării cererilor de finanțare. Aproape toți cei care sunt pregătiţi într-un anumit domeniu de cercetare sunt implicați în joc și atunci, în mod evident, nu pot să arbitreze jocul. Este foarte dificil să găsești arbitrii potriviți și ajungem la o situație în care procesul de evaluare devine extrem de formal și birocratizat, astfel încât să fie posibilă evaluarea proiectelor pe o specializare relativ îngustă, cu evaluatori din domenii cel mult conexe. Din acest motiv, evaluarea devine formală, pe baza unor indicatori birocratici, pierzându-se valoarea ideii propuse spre finanțare.

O schimbare de paradigmă este evaluarea propunerilor de proiecte pe baza indicatorilor scientometrici, care este complet relevantă în științe și matematică. Atunci când intrăm în domeniul științelor inginerești, lucrurile sunt puțin diferite, pentru că scientometria măsoară o parte a produsului cercetărilor tale. Pentru științele inginerești contează foarte mult care sunt nevoile reale ale societății, nevoile industriei. Bine, aici îmi veți spune: industria trebuie să finanțeze. Știm foarte bine cât de redus este interesul industriei pentru cercetare în această etapă de dezvoltare. Nu este vina industriei, e un context care o împinge către o lipsă de apetență față de cercetare. Poate este și vina noastră, deoarece  nu am reuşit să furnizăm industriei cele mai bune produse, în momentul în care acestea ne-au fost cerute. Cred că abordarea unilaterală, pur scientometrică, în științele inginerești este cel puțin  incompletă.

Apoi vorbim despre meritocrație. E un sistem care încurajează meritocrația. Eu pot să-l înțeleg la anumite tipuri de proiecte în care mergem către cercetare exploratorie, cercetare de frontieră. Acolo este evident că trebuie să încurajăm meritocrația. În momentul în care ne referim la tinere echipe, ne referim la burse și proiecte post-doctorat, trebuie să punem mult mai mult accentul pe ideea propunerii de proiect și a potențialului tânărului cercetător. Dacă se pune accentul majoritar pe indicatori scientometrici și meritocrație, foarte multe idei valoroase pot să rămână în latență și poate niciodată finanțate.

Am participat în luna septembrie la o întâlnire a universităților tehnice din Europa, la Graz. Acolo am aflat că, cel puțin în Elveția, există o schimbare de paradigmă în finanțarea cercetării, mutând accentul pus în prezent pe scientometrie către ideea propunerii de proiect și corelarea cu nevoile societății. Repet, aici nu vorbim de matematică și de științe. Acolo lucrurile sunt foarte clare, este cercetare fundamentală în majoritatea covârșitoare a situațiilor. Ideile valoroase din aceste domenii, peste un interval de timp, vor împinge lumea înainte și vor produce un salt tehnologic.

În cazul științelor inginerești trebuie să rezolvi probleme apărute din societate sau industrie. Aici vă voi da un exemplu din domeniul meu de interes, ingineria seismică, unde ne situăm la interfața dintre finanțarea europeană și cea națională. Finanțarea europeană, din motive ce țin de seismicitatea Europei, nu consideră că problema protecției seismice reprezintă un subiect prioritar general pentru cetățeanul european, și trebuie adresată la nivel național. Comisia Europeană privește problema inundațiilor ca fiind prioritară, problema cutremurelor e undeva, să spunem colaterală, și îndreptată către seismologie, nu către inginerie seismică. Finanțarea națională pe această problematică este accesată prin managementul dezastrelor, subiect care este inclus într-un domeniu vast. Astfel, propunerile de proiecte referitoare la problematica seismică a României sunt înglobate într-un domeniu în care apar propuneri din tehnologia informației, spațiu și securitate. Astfel, managementul dezastrelor este o componentă cu o pondere relativ redusă în acest subiect. Pe cale de consecință, finanțarea guvernamentală a cercetării în domeniul riscului seismic este insuficientă, cu efecte ce pot deveni catastrofale.

Poate m-am referit prea mult la acest subiect și este cazul să concluzionez: nu trebuie să existe o suprapunere identică între prioritățile de finanțare europeană și națională. La un moment dat pot exista subiecte care sunt mai importante la nivel național. Cred că aici este necesară o revizuire a acestor subiecte.

Ultimul lucru pe care vreau să-l menționez aici se referă la dezvoltarea unui Program de tip Nucleu, adresat universităților, pentru a reuși să menținem colective de cercetare valoroase. Dintr-un motiv sau altul, se poate întâmpla ca pentru o perioadă de 6, 8, 10, 12 luni aceste colective să nu beneficieze de finanțare. În aceste perioade de incertitudine, este clar că aceste colective se pot reorienta către industrie, având în vedere că industria, cel puțin în domeniul nostru, plătește mult mai generos decât reușesc universitățile să o facă.

Unde se situează cercetările din mediul academic românesc comparativ cu cele din spațiul european și nord-american, în raport cu finanțările despre care ați menționat?

Cercetările din mediul academic românesc se situează acolo unde le permite finanțarea. Activitatea de cercetare poate fi comparată cu un motor: ai un input, ai un output și un randament. Eu cred că cercetarea românească privită strict ca randament este extraordinară, dacă ne raportăm la resursele care se alocă. Cercetarea națională reușește să obțină rezultate, care de multe ori sunt comparabile cu rezultatele obținute de colegi din Europa, beneficiind de o finanțare de câteva ori sau de zeci de ori mai mică. Atunci când participăm în proiecte europene sau internaționale ne întâlnim cu diferite echipe pe diferite pachete de lucru și constatăm cu satisfacție foarte mare că suntem competitivi. Există încă un interes genuin al tinerilor în special, dar și al celorlalți colegi, de a investiga lucruri noi. Cred că o încurajare a cercetării pentru colegii noștri cu vârste între 25-30 de ani ar fi extraordinar de benefică. Finanțarea ideilor acestor tineri colegi este un motor care pune în mișcare cercetarea. În momentul în care ai câștigat un proiect, apare satisfacția. Grupul nostru de cercetare din UTCB a avut un proiect împreună cu Institutul Național pentru Fizica Pământului în perioada 2012-2016 în care inițial ne angajasem să publicăm un anumit număr de articole, însă am fost entuziasmaţi intr-o asemenea măsură de proiect și de rezultatele obținute, încât am depășit cu mult ținta propusă finanțatorului.

Care sunt punctele forte pe care le explicați în cadrul mediului academic universitar românesc din perspectiva progreselor pe care le-au făcut de a lungul timpului?

Progresele pe care le văd sunt două: o vizibilitate crescută a mediului universitar românesc și deschiderea extraordinară către internaționalizare. Am avut după 1990 un entuziasm colosal, care încă nu ne-a pierit: dorința de a intra în spațiul european al educației și cercetării,  aplecarea către cercetarea din SUA și Asia.

Există încă, sau cel puțin așa simt, o dorință foarte mare de a educa. Sunt încrezător și am tot respectul pentru corpul profesoral profesionist pe care îl au universitățile. Știți că orice universitate are trei misiuni fundamentale: misiunea de educație, misiunea de cercetare și misiunea de a presta servicii către societate. Pentru o universitate tehnică cea de-a treia misiune este extrem de importantă. Din păcate, toate criteriile de evaluare, tot sistemul acesta de judecată al sistemului de învățământ universitar s-au orientat preponderent către cercetare, din motive foarte corecte atunci, de a crește vizibilitatea și de a se racorda la preocupările internaționale. Toată această aplecare către cercetare putea să producă o lipsă foarte mare de interes pentru misiunea fundamentală, cea de educație. Acesta este lucrul de care m-am temut cel mai mult, că ne vom uita misiunea principală, misiunea de educatori, misiunea de a forma generațiile următoare. Încă simt că există o dorință foarte mare de a transmite cunoștințe, de a educa; uneori, poate vrem să transmitem mai mult decât pot studenții să acumuleze. Este un echilibru foarte fragil între dorința ta de a transmite, capacitatea ta de a transmite, pe de o parte, și pe de altă parte puterea naturală de absorbție a acestor cunoștințe de către studenți.

Care este evoluția fenomenului de corupție în acest mediu academic? Cum se manifestă acest fenomen?

Este o întrebare foarte dificilă și nu există un răspuns corect, sau măcar necriticabil, deoarece există tendința de a vedea alb și negru și de a ne considera, uneori, deținătorii adevărului absolut. Cred că nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât societatea în ansamblul ei.

Observ, cu amărăciune, o apetență pentru autoflagelare, de raportare la repere false; știți vorbele acelea care pe mine mă înspăimântă: “Numai la noi în România, se poate așa ceva! Ca la noi, la nimenea!” Eu cred că aceste afirmații sunt formulate de persoane care nu au un univers reprezentativ de observație.

De asemenea, uneori observ o preocupare excesivă pentru misiunea de cercetare ce generează o îndepărtare de la misiunea de educație. Această concentrare excesivă pe cercetare provine din sistemul de evaluare concentrat puternic către rezultatele cercetării, atât la nivel individual, cât și la nivel instituțional. Confuzia provine din modelul de evaluare pe care îl folosim, dar care este foarte potrivit modelului american de organizare a universităților în undergraduate schools şi graduate schools. Acest model, ce nu este propriu învățământului terțiar românesc, se potrivește cu modelul de evaluare aplecat către rezultatele cercetării și garantează fiecăruia locul potrivit. Astfel, cineva poate să se aplece exclusiv către cercetare, și atunci este un profesor foarte bun pentru graduate school în care are un număr limitat de studenți la studiile de master care după aceea devin doctoranzi și cu care lucrezi pentru a împinge înainte frontierele cunoașterii. De asemenea, școala are nevoie de educatori foarte buni pentru undergraduate school, care să transmită cunoștințe fundamentale necesare nivelului de studii licență. Din cauza modelului diferit de organizare a universităților românești, un educator nu-și prea găsește locul, pentru că nu răspunde la criteriile calate foarte mult pe cercetare, dar școala are mare nevoie de astfel de educatori. Deci nu v-am răspuns la întrebare, ci doar am ridicat o problemă.

Nu v-am dat un răspuns relevant la întrebare și dintr-o reținere care este alimentată de realitățile din instituţia de învăţământ în care activez. Nu am cunoștință despre un fenomen al corupției în UTCB. Există situații în care studenții vin și reclamă un comportament autoritar al cadrelor didactice, contestă note la examen, consideră că examinatorul a fost prea dur, consideră că examinatorul nu a evaluat corect lucrarea lui, dar este cu totul altceva. Nu am primit sesizări de la studenți referitoare la condiționări de tip financiar sau la fenomene de hărțuire pentru promovarea unui examen, în urma cărora să urmeze o cercetare disciplinară sau o sesizare către Comisia de etică.

Cred că percepția pe care o are societatea în momentul de față asupra învățământului superior este în direcția pe care o spuneți dumneavoastră aici: că mai degrabă este corupție. Din vina noastră, nu am reușit să promovăm suficient și eficient lucrurile bune care se întâmplă în învățământul superior. Există această discuție: din cauza corupției universitățile nu se pot dezvolta și nu sunt prezente, cu puține excepții, în topurile internaționale. Dar eu cred că trebuie judecat într-un context. Clasamentele internaționale, în general, nu folosesc normalizarea rezultatelor în funcție de numărul de studenți (ținând cont astfel de misiunea de educație) sau de bugetele universităților. Pornind de la prezumția de nevinovăție, consider că este o naivitate convingerea că se pot obține rezultate spectaculoase cu resurse puține. Dacă prezumpția nu este valabilă, atunci este o ipocrizie.

Care sunt principalele consecințe generate de această ipocrizie și raportarea la false repere de care ați menționat asupra calității mediului academic,  studenților şi profesorilor?

Deocamdată le percep ca pe posibile consecințe care pot să existe în două direcții: distorsionări de valori și perceperea falsă a unei realități. Misiunea noastră de educatori nu trebuie să se oprească doar la transmiterea unor cunoștințe legate de disciplinele predate, ci trebuie realizată transmiterea către studenţi a unei scări de valori autentice și a unei percepții corecte asupra realității. Pe mine mă înspăimântă divizarea pe care o percep în societatea românească: bugetari versus nebugetari. Mai suntem noi, bugetarii, necesari? Cei care “mâncăm bani de la stat”… Atât timp cât fiecare dintre noi face cu profesionalism, corectitudine,  pasiune și dăruire ceea ce trebuie să facă, nu cred că cineva “mănâncă bani de la stat”. Acesta este un lucru pe care încerc să-l transmit studenților.

Spre bucuria mea, constat că studenții foarte buni se îndreaptă, în egală măsură, către industrie, educație, cercetare și administrație. În momentul în care întâlnesc în administrația centrală și locală foști studenți foarte buni, îmi spun că există o speranță de mai bine, că și administrația are un viitor mai bun.

La final, să-mi spuneți cum considerați dumneavoastră că ar putea fi îmbunătățită vizibilitatea mediului academic românesc în societate? Ați făcut referire la această percepție despre corupție, care vine din societate și pentru că vizibilitatea mediului academic nu e foarte bună.

Cred că în primul rând mass-media ar trebui să devină un partener mult mai important pentru noi. Existând, cred, în momentul de față, o oarecare distanță față de cei mai importanți vectori de comunicare, fie că mă refer la mass-media formală, fie că mă refer la mediul online. Poate pe undeva este  şi vina noastră, provocată de o  interacțiune slabă cu cei care transmit informațiile,  fiind imperios necesar să ne promovăm mult mai bine realizările și poveștile de succes. Mă refer acum strict la UTCB, dat fiind faptul că există în SUA profesori extraordinari şi cercetători care sunt creatori de școală și lideri în domeniu, care au absolvit această universitate: Dan Frangopol, Mircea Grigoriu și Emil Simiu. Unul dintre cele mai impresionante proiecte de dezvoltare imobiliară din ultima perioadă din Londra, vestitul Canary Wharf, a fost implementat sub coordonarea unui absolvent al acestei universități, Sir George Iacobescu. Acestea fiind doar câteva exemple care-mi vin momentan în minte. Avem absolvenți din această universitate care lucrează la proiectarea și execuția de zgârie-nori, la dezvoltarea rețelelor de metrou din marile capitale, la cele mai importante lucrări, atât de infrastructură cât și de clădiri din România. De nenumărate ori, îndreptându-mă către stația de metrou Pipera, observ  modul în care se transformă continuu acea zonă şi am o mare satisfacție profesională cunoscând faptul că absolvenții noștri fac posibilă această transformare a peisajului urban.

Interesul științific al profesorului Radu Văcăreanu este îndreptat preponderent către evaluarea probabilistică a hazardului seismic și a riscului asociat acestuia. Cunoștințele și experiența științifică dobândite prin implicarea în proiecte naționale şi internaționale  au fost concretizate în publicații și în elaborarea de capitole importante în codurile de proiectare și evaluare seismică a clădirilor. Radu Văcăreanu a fost în perioada 2002-2008 director al Centrului Național de Reducere a Riscului Seismic (ce a implementat Proiectul Agenției de Cooperare Internațională a Japoniei pentru Reducerea  Riscului Seismic în România), iar între anii 2013-2016 a fost directorul Centrului de Cercetare “Evaluarea Riscului Seismic” din UTCB. Este delegat național la International Association for Earthquake Engineering (IAEE) și președinte executiv al Comisiei Naționale de Inginerie Seismică. Din martie 2016, Radu Văcăreanu este rectorul Universității Tehnice de Construcții din București.

 

 

 

Tags: , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu