Interviu/ Prof. univ. dr. Radu Carp (FSP-UB): “Trauma provocată de eşecul ratificării Tratatului constituțional este încă prezentă pentru politicienii europeni și pentru cetățeni”

Rezultatul alegerilor federale germane din 24 septembrie a.c. au generat o criză politică internă determinată de imposibilitatea formării unei coaliții de guvernare. În acest context, după congresul SPD reunit pe 7 decembrie a.c. la Berlin, liderul Partidului Social Democrat german, Martin Schulz, şi-a declarat susţinerea pentru adoptarea unei constituţii comune la nivel comunitar şi transformarea, până în 2025, a Uniunii Europene în Statele Unite ale Europei.

Radu Carp, profesor universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, Director al Şcolii Doctorale de Ştiinţe Politice, a analizat principalele polemici privind federalizarea UE şi adoptarea unei constituţii comune la nivel european, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Cum vedeți ideea promovată recent de Martin Schulz privind instituirea Statelor Unite ale Europei până în 2025, în contextul crizelor care au marcat Uniunea în ultimul an, de la Brexit la migrație?

Radu Carp: Ideea nu este nouă. Ideea unor ‘‘State Unite ale Europei’’ vine de foarte multă vreme. O asemenea idee s-a lansat în timpul Revoluției franceze, apoi în secolul XIX, tot în timpul revoluțiilor de la 1848. Victor Hugo folosea această sintagmă. Se poate scrie o carte despre sintagma ‘‘Statele Unite ale Europei’’. Churchill a folosit-o în anul 1946, ulterior ea a fost folosită și de Guy Verhofstadt, actualul lider al liberalilor și democraților europeni, într-o carte publicată în anul 2006, pe care o folosise şi anterior, dar ea începe să circule cu ocazia acestei cărți. După aceea, practic, proiectul a fost înghețat. Joschka Fischer în discursul său din 2000 de la Universitatea din Humboldt mergea tot pe o asemenea integrare de tip federal.

Este o idee destul de des vehiculată. Președinții Comisiei Europene în numeroasele luări de poziţii au încercat să promoveze principiile unui astfel de federalism european: Barroso a încercat în 2012 în discursul privind Starea Uniunii să meargă pe o asemenea variantă, la fel cum actualul președinte Juncker a spus în discursul asupra stării Uniunii din 2017. Periodic această idee revine. Din ce am observat, nu există practic ceva foarte clar coagulat în viziunea domnului Schulz, cum anume ar trebui să arate acest plan.

Marea dificultate a tuturor a celor care vorbesc despre acest proiect este faptul că o federație nu poate să se nască decât pe baza unui federalism fiscal, respectiv să existe taxe care să susțină o federație europeană. Asupra acestui aspect lucrurile sunt mai complicate pentru că nimeni nu vrea să plătească taxe în plus. Fără să plătești bani în plus – mă refer la cetățenii europeni care ar trebui să plătească asemenea taxe -, nu se poate avansa în direcția unui asemenea proiect. Aici este punctul central, punctul nevralgic al oricărui proiect privind constituirea Statelor Unite ale Europei: cum anume poți asigura funcționarea unei astfel de federații.

Pe de altă parte, eu mă îndoiesc de sinceritatea și bunăvoința domnului Schulz în direcția aceasta a Statelor Unite ale Europei, pentru că există o dificultate suplimentară: socialiștii europeni nu sunt foarte favorabili unui federalism european. Sunt convins că domnul Schulz nu a discutat această problemă în cadrul familiei sale politice. Reacții contrare nu au existat, este adevărat. Pe de altă parte, trebuie ținut cont de faptul că socialiștii europeni se află astăzi într-o oarecare derivă: sunt, într-un fel, în imposibilitatea de a avea asemenea reacții. Probabil că pe aceasta s-a și bazat domnul Schulz, pe faptul că partidele socialiste având probleme majore în toate țările europene  – datorită ascensiunii partidelor populiste care au preluat din electoratul lor și asta se vede și din ponderea mai scăzută în Parlamentul European, în parlamentele naționale și la guvernare -, pe acest fundal de derută este evident că nimeni nu poate să spună că domnul Schulz nu a exprimat poziția socialiștilor europeni.

După părerea mea, este un element de negociere, de a testa voința partenerului, voința CDU pentru că și doamna Merkel este partizanul unei integrări mult mai accelerate. De ce a adresat public domnul Schulz această provocare? Dacă există un răspuns pozitiv, înseamnă că doamna Merkel este capabilă să preia acest proiect și să-l ducă mai departe. Atunci problemele unei eventuale coaliții CDU-SPD devin minore în raport cu grandoarea unui asemenea proiect. Dacă îl refuză, atunci și SPD poate să spună că nu poate să meargă mai departe cu un partid care nu este integral dedicat idealurilor europene. Propunerea este gândită ca o capcană pentru CDU.

Din fericire pentru stabilitatea Germaniei și pentru găsirea unei soluții de guvernare, am văzut că cei de la CDU nu au marșat foarte mult pe această chestiune, nu au introdus acest element în negocierea mai amplă pe care o au cu Partidul Social Democrat. Schulz știe că este un gest sinucigaș a te lansa astăzi într-o nouă coaliție cu CDU și atunci crede că „dacă tot mergem în direcția sinuciderii măcar să murim frumos” prin lansarea unui asemenea proiect de amploare. Dacă nu va intra la guvernare, atunci șansele de supraviețuire ale SPD sunt mai mari, pentru că are timp să se refacă, să construiască o opoziție credibilă. Aici este dificultatea majoră a construirii unei coaliții de guvernare în Germania: dacă se va merge pe o construcţie de tipul grosse coalition vor avea de pierdut și CDU și SPD dar se va asigura stabilitatea Germaniei pe termen scurt. Dacă se va merge pe un guvern minoritar, atunci doar SPD va pierde pentru că va susține un guvern în care nici măcar nu este reprezentat, dar va trebui să-l susțină din punct parlamentar. E foarte mult de calculat în toată această ecuaţie a unei coaliții. Aruncând în ecuație și un element nou, cum este acesta al ‘‘Statelor Unite ale Europei’’, Martin Schulz a considerat că preia inițiativa, testează terenul, observă care sunt reacțiile. Repet, este prima dată când socialiștii europeni merg pe un asemenea proiect și își asumă integral. Până acum au avut mai multe reacții negative.

Al doilea aspect pe care l-aș remarca este faptul că, în general, popularii europeni au mers pe ideea unui federații europene. Până în 1990 exista și o condiție expresă de aderare la PPE, anume aceea de a susține federalismul european, ulterior cei de la ALDE prin domnul Verhofstadt au preluat proiectul, pentru ca acum să vedem că socialiștii preiau aceleași idei. Este bine pentru proiectul federalist european per ansamblu, pentru că înseamnă că toate partidele şi orientările politice la ora actuală susțin cu mai mult sau mai puțină sinceritate acest proiect. Cred că este singurul punct pozitiv a ceea ce se întâmplă în momentul de față. Sigur, ar trebui să vedem dacă domnul Schulz ar veni cu o variantă clară, coerentă, care să răspundă inclusiv la problema aceasta a federalismului fiscal sau este doar un element prin care vrea să preia o iniţiativă în dezbatere publică.

Cum au reacționat populiștii la modelul de reformă privind federalizarea fiscală?

În general, partidele populiste, fie că sunt de dreapta sau de stânga, sunt împotriva oricărei accelerări a integrării europene, a proiectului european. Multe partide populiste sunt născute ca urmare a crizei economice din Europa din 2008-2009. În analiza acestor partide, Uniunea Europeană nu a fost capabilă să rezolve problema aceasta a crizei – nu pentru că nu este o federație, ci pentru că statele naționale nu au fost lăsate să acționeze.

În Grecia, de exemplu, Syriza, un partid populist de stânga, tocmai asta a susţinut: Uniunea Europeană nu poate să meargă mai departe pe calea integrării, inclusiv deci a federalismului – deși nu era numit federalismul -, considerând că statul național ar trebui să aibă inițiativa rezolvării problemelor fiscale.

În Franța, Frontul Național al doamnei Le Pen insistă exact pe același aspect. Există un clivaj între suveranişti și globaliști, iar globaliștii sunt cei care susțin mai multă deschidere către exterior și mai multă cedare din suveranitate către Bruxelles. Doamna Le Pen spune că suveraniştii nu au decât de pierdut într-un final. Disputa este și una ideologică: adepții federalismului sunt adepții globalizării, pe când cei care neagă federalismul ca rezultat final al Uniunii Europene sunt mai degrabă în categoria aceasta a populiștilor care exacerbează virtuțile naționale ale unui stat.

Cum se poziționează statele din Grupul de la Visegrád față de ideea unui nou tratat constituțional, a unei constituții europene?

Este o chestiune foarte complicată. Tratatul de la Lisabona propune două proceduri de modificare: una complicată prin ratificări succesive în toate parlamentele statelor membre și alta mai simplă – există o asemenea procedură. Problema este că nimeni nu citește cu atenție articolul respectiv, aflat în partea finală a Tratatului de la Lisabona care ne spune cum poate fi modificat. Există o teamă irațională, cum că nemodificarea lui aduce stabilitate, pe când modificarea lui aduce haos. Este foarte greu de ieșit din această paradigmă de interpretare. Repet, soluții tehnice există, dar se pare că sunt mulți care nu vor să țină cont de aceste soluții tehnice, ci preferă să simplifice foarte mult discuția în spațiul public.

Pentru că nu este o discuție simplă, aș spune doar că astăzi este nevoie de o reformă a tratatelor, dar mai mult ca sigur niciodată nu se va mai proceda așa cum s-a făcut cu tratatele de la Maastricht sau Nisa, respectiv prin șefii de stat și guvern. Aceasta nu are legătură cu ce se va scrie într-o eventuală viitoare constituție europeană, este doar o realitate de pe teren. Dau exemplul Tratatului fiscal: acesta, compus din câteva paragrafe, nu este integrat în tratatele actuale. S-a preferat însă ca el să fie aprobat ca și cum ar fi o convenție internațională, ca și cum ar fi vorba de acquis Schengen, s-a preferat acest compromis.

Cred că nu vom avea prea curând un tratat european nou și nici măcar modificări ale celor prezente. Trauma provocată de eşecul ratificării Tratatului constituțional este încă prezentă pentru politicienii europeni și pentru cetățeni. Nu cred că prea curând vom avea o astfel de consultare publică.

Un alt subiect sensibil al cooperării este reprezentat de subiectul unei apărări comune. Care sunt pașii pe care statele membre i-au făcut până în prezent? Care au fost obstacolele cu care s-au confruntat?

De multe ori, în mod greșit, se contrapune apărarea comună europeană cu NATO. Apărarea comună europeană este o inițiativă a mai multor state – Franța, Germania, Marea Britanie – de a avea o cooperare specializată în acest domeniu. Însă drumul spre o apărare europeană comună este extrem de anevoios. Cred că nu vom avea de-a face cu evoluții surprinzătoare în perioada imediat următoare.

Proiectul PESCO se va afla pe masa pe masa Consiliului European din 14-15 decembrie. Vom vedea ce vor spune șefii de stat și de guvern, cât de mult vor reuși să obțină la capătul negocierilor. Cred însă că, datorită etapelor anterioare, procesul acesta este abia la început. Va fi tema importantă de discuție în următoarele decenii. Cei care sunt astăzi pe băncile universităţilor vor avea de purtat această dezbatere mai târziu. Din păcate însă, la noi nu prea se dezbate această chestiune, pentru că dacă s-ar fi dezbătut s-ar fi aflat că PESCO nu mai este deschis doar statelor membre, este o formă de cooperare care poate atrage și state non-membre. Ţări precum Republica Moldova ar putea să fie foarte bine integrate în PESCO, fără să fie deocamdată integrate în Uniunea Europeană.

Cum se poziționează România în raport cu discuția privind reformarea Uniunii Europene? Care este contribuția pe care o poate aduce?

Deocamdată nu există o dezbatere europeană oficială, nu există nici măcar în Parlamentul European o dezbatere. Vom vedea ce se va adopta la Consiliul din data de 14-15 decembrie, dacă va exista o dispută în Parlament, cum se va discuta. În mod sigur, tema PESCO se va discuta, celelalte subiecte încă nu au fost discutate. Există rapoarte privind necesitatea instituirii unor noi mecanisme de apărare a statului de drept, a democrației. Rapoarte care citează și cazul din România, din păcate. Existând această suspiciune, aceste state membre nu doresc foarte mult să declare ce intenții au.

Trebuie să așteptăm rezoluția finală care va fi adoptată referitor la PESCO. Trebuie să așteptăm să vedem dacă aceste proiecte de reformă anunțate de domnul Schulz vor fi promovate în Parlamentul European. În orice caz, în toate aceste aceste situații, Parlamentul European deja are o experiență și poate gestiona altfel decât o putea face în urmă cu un deceniu.

Ce ar aduce nou modelul de federalizare al Uniunii în rezolvarea crizelor privind migrația, crizelor economice, respectiv a decalajulii de dezvoltare în Europa?

Îmi este greu să spun care ar fi efectul, pentru că tocmai asta este problema: nu avem un studiu de impact care să arăte ce s-ar întâmpla în cazul în care s-ar produce o asemenea federalizare, ce măsuri ar trebui luate concret.

Trebuie văzut dacă acest proiect este privit favorabil de cetățenii europeni. Deocamdată, nu doar în România, ci și în foarte multe state, există foarte mari reticențe în a merge în direcția federalizării. Popoarele europene văd avantajele integrării europene, dar pe de altă parte, văd și ceea ce au văzut britanicii înainte să voteze pentru Brexit. Atât timp cât nu există garanții cum că migrația ar fi gestionată mai bine într-un stat federal, cetățenii nu vor fi favorabili unui asemenea proiect. Dau un singur exemplu: sistemul cotelor de repartiție a refugiaților/ migranților este tipic unei federații. Doamna Merkel, când a propus acest sistem, a avut în vedere sistemul german care produce efecte pentru că Germania este o federație. Ar fi cetățenii europeni dispuși să meargă înainte pe calea federalizării dacă ar ști că problemele migrației ar fi gestionate exact așa cum a propus doamna Merkel în 2015? Am serioase îndoieli. Deocamdată, nefiind discutat acest proiect, nu știm cât de favorabil este privit de populație.

13 decembrie 2017

Bucureşti

Radu Carp este profesor la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București, Director al Şcolii Doctorale de Ştiinţe Politice. Doctor în drept al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (2002). MA în studii europene și relații internaționale, Institut Européen des Hautes Etudes Internationales, Nisa (1996). Reprezentant al Universităţii Bucureşti în proiectul CIII-PL-0702-06-1718 – Ethics and Politics in the European Context, parte a reţelei CEEPUS III, coordonat de Universitatea Catolică Ioan Paul al II-lea din Lublin care reuneşte 12 universităţi central şi est-europene (2012 – ). Coordonator al echipei Universităţii Bucureşti în reţeaua ştiinţifică europeană Observatory on Local Autonomy, coordonată de Université de Lille 2 (2015 – ). Membru al Comitetului Executiv şi al Academic Council al E.MA – European Master’s Degree in Human Rights and Democratization, program al EIUC – European Inter-University Centre for Human Rights and Democratization, Veneţia (2015 – ). Membru al Consiliului de Conducere al ICR (2017 – ). A ocupat funcțiile de director general al Institutului Diplomatic Român, Ministerul Afacerilor Externe (2010-2012), prodecan (2008-2010) și secretar științific (2010-2012) la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București.

Colaborări și stagii de predare: Institutul de Ştiinţe Politice, Universitatea din Viena (2017); National Tchengchi University, Taiwan (2016); EIUC – European Inter-University Centre for Human Rights and Democratization, Veneţia (2016, 2017); Universitatea Matej Bel, Banska Bystrica (2016); Universitá degli Studi Florența (2015); Institut für Sozialethik, Universitatea din Viena (2015); Institutul de Ştiinţe Politice, Universitatea Wroclaw (2014, 2017); Universitatea Trnava (2014); Universitatea Umea (2013); Universitatea Carolină, Praga (2013); Universitatea Bologna (proiectul internațional 156171-LLP-1-2009-1-IT-ERASMUS JUSTMEN. „Menu for Justice. Towards a European Curriculum on Judicial Studies”, 2009-2013); Universitatea Szeged (2012); The Munk School of Global Affairs, Universitatea din Toronto (2011); Universitatea „Mykolo Romerio”, Vilnius (2010); Universitatea din Atena (2000). A participat la proiecte de cercetare în colaborare cu mai multe instituţii: Wilfried Martens Centre for European Studies (2015); Institut für Rechtsphilosophie, Religions-und Kulturrecht, Universitatea din Viena (2006‑2008); Institutul European din România (2007); Institutul „Ludwig Boltzmann” pentru Studiul Problematicii Religioase a Integrării Europene, program al New Europe College, București (2004); TMC Asser Instituut, Haga (2002) etc.

A publicat 15 cărți în calitate de autor și coautor. Ultimele cărţi publicate: Politograma. Incursiuni în vocabularul democraţiei – Institutul European, 2015; Dreptul public, perspectiva comparată şi analiza politică – o intersecţie necesară – Adenium, 2015; (ed.) Calea europeană a Republicii Moldova – Adenium, 2016. Capitole de cărți și articole publicate în: Austria, Belgia, Bulgaria, Germania, Lituania, Polonia, Republica Moldova, Olanda, SUA, Ucraina.