Rezultatul alegerilor federale germane din 24 septembrie a.c. au generat o criză politică internă determinată de imposibilitatea formării unei coaliții de guvernare. În acest context, populiștii sunt avantajați atât de scenariul privind formarea unei Mari Coaliţii între CDU/CSU și SPD, cât și de cel al organizării unor noi alegeri în cazul în care negocierile pentru formarea guvernului german vor eșua.

Valentin Naumescu, conferențiar la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a analizat perspectivele privind reformarea UE pornind de la scenariul formării marii coaliţii de guernare dintre CDU/CSU şi SPD, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

 Naumescu

Vladimir Adrian Costea: La mai bine de două luni de la alegerile legislative, negocierile pentru formarea unei coaliții de guvernare în Germania se află în impas. “Cea mai bună cale” descrisă de Merkel este reprezentată de organizarea unui nou scrutin electoral. Va avea Angela Merkel de câștigat în cazul în care va trebui să înfrunte din nou social-democrații și extremiștii?

Valentin Naumescu: Nu cred că vor fi alegeri anticipate în Germania. Sunt, într-adevăr, aproape trei luni de la alegerile generale şi încă nu s-a instalat un nou guvern, dar ideea dizolvării Bundestagului şi a repetării alegerilor este prost văzută de societate, de partide şi de preşedinte. Germanii au o fobie faţă de instabilitatea politică, faţă de crize şi căderi de guvern, adânc înrădăcinată în cultura lor politică, şi care îşi găseşte originea în dezastrul care a urmat eşecului Republicii de la Weimar, în anii 30.

Cel mai probabil, negocierile de acum se vor încheia cu un nou acord CDU/CSU-SPD pentru formarea unei Mari Coaliţii, care de fapt nu mai este atât de mare, pentru că partidele componente au scăzut destul de mult la alegerile din 24 septembrie şi nu mai totalizează decât 52% din voturile germanilor, faţă de aproape 67% cât însumau în toamna lui 2013.

Aş fi tentat să cred că Merkel a folosit perspectiva alegerilor anticipate doar pentru a le arăta celorlalte partide şi votanţilor că nu se teme de noi alegeri, deci ca şantaj politic pentru forţarea obţinerii unui acord de guvernare. Nici preşedintele Steinmeier, provenind din SPD, nici SPD, care a obţinut doar 20%, cel mai slab scor al lor din istoria postbelică a Germaniei, nu sunt interesaţi de alegeri anticipate. Dacă s-ar organiza peste câteva luni alegeri anticipate, iar criza politică s-ar adânci, opinia publică germană s-ar polariza masiv între CDU-CSU (cei mulţumiţi de starea economiei germane şi de nivelul de viaţă, care nu vor să schimbe nimic) şi AfD (cei nemulţumiţi şi îngrijoraţi de pericolele reale sau imaginare legate de Uniunea Europeană şi de migraţie), restul actorilor politici – SPD, FDP, Verzii şi Die Linke- fiind prinşi la mijloc, între două discursuri divergente, pro-sistem vs. anti-sistem, şi fiind practic pulverizaţi electoral. Deci, Merkel şi creştin-democraţii nu ar fi avut de pierdut, ca scor electoral, la repetarea alegerilor, dar ideea de a evita o criză fără precedent după 1945 se va dovedi, cred, mai puternică.

După Al Doilea Război Mondial, nu s-a întâmplat niciodată ca un parlament nou ales să eşueze în formarea unui guvern majoritar, iar Merkel, Steinmeier şi Schulz sunt suficient de precauţi ca să nu rişte ascensiunea spectaculoasă a partidului naţionalist radical Alternativa pentru Germania (AfD), oricum intrată în Bundestag cu un rezultat istoric de 13%.

Care sunt posibilele avantaje şi dezavantaje ale formării marii Coaliţii de guvernare CDU/CSU – SPD?

În primul rând, se pare că altă soluţie chiar nu mai există acum pentru formarea unui guvern majoritar, după eşecul surprinzător al „coaliţiei Jamaica”, negru-galben-verde, adică CDU/CSU-FDP-Verzii, provocat de ieşirea liderului liberal Lindner de la negocieri. În al doilea rând, cele două blocuri, cândva rivalele principale din politica germană, au mai guvernat împreună şi au acest exerciţiu/rodaj, în legislaturile 2013-2017 (cabinetul Merkel III) şi 2005-2009 (cabinetul Merkel I). Cancelarul Angela Merkel este suficient de moderată şi lipsită de contondenţe ideologice încât să poată gestiona o înţelegere cu social-democraţii, pe marile direcţii ale politicii interne şi externe ale Berlinului.

Mă tem însă că o asemenea coaliţie ar avea şi mai multe neajunsuri, interne şi externe. Pe de o parte, pe mâna cui va fi lăsată opoziţia din Germania? AfD ar deveni, practic, liderul opoziţiei, ceea ce este extrem de periculos în perspectiva alegerilor din 2021. În plus, SPD se va dovedi cu siguranţă mult mai dur în negocieri şi mai ales pe parcursul guvernării, dorind să-şi reconstruiască imaginea erodată în ultimii ani. Deci, guvernarea ar fi mai dificilă, iar cabinetul instabil. În al doilea rând, pe planul politicii internaţionale, se cunoaşte reticenţa social-democraţilor faţă de relaţia tradiţională a Europei cu Statele Unite şi dorinţa acestora de autonomizare a Uniunii Europene pe linie de securitate (a se vedea recentele declaraţii ale lui Sigmar Gabriel, încă ministru de Externe), ceea ce cred că ar putea slăbi relevanţa NATO şi angajarea Statelor Unite în securitatea Europei.

Cum poate fi prevenită consolidarea poziţiei populiştilor în cazul în care vor deveni principala voce a opoziţiei?

Acesta este, cum spuneam, un risc major. Devenind lideri ai opoziţiei şi deci mult mai vizibili şi mai sonori în Parlament, cei de la AfD vor începe să acumuleze procente şi să atragă nemulţumiţii, indiferent de motivele acestor nemulţumiri. Dacă mai vine şi o criză economică severă în anii următori, atunci situaţia politică în Germania se va complica dramatic.

De aceea am afirmat de mai multe ori că era mai bine şi mai prudent ca SPD să rămână acum în opoziţie, să se refacă, fiind totuşi un partid pro-european. Dar problema este că nu mai sunt alte soluţii de guvernare…

În ce măsură criza politică din Germania va avea repercusiuni asupra discuțiilor privind viitorul construcției europene?

SPD este un mare susţinător al Planului Macron de refomă a Uniunii Europene, incluzând Uniunea Apărării, iniţiativă care, dacă va avansa, va intra la un moment dat în coliziune pe teme financiare (achiziţiile militare) cu interesele Statelor Unite şi, indirect, ale NATO. Acesta este un punct care se va reflecta negativ asupra securităţii Flancului Estic al NATO şi al ţărilor care au parteneriate strategice puternice cu Statele Unite, precum România, Polonia, Statele Baltice.

În rest, este evident că, odată ce noul guvern (Merkel IV) va fi învestit în Bundestag va începe discuţia franco-germană despre necesarele reforme ale UE, cu accent pe consolidarea Zonei Euro şi pe constituirea unui nucleu dur al integrării europene. Acest nucleu va deveni tot mai ferm în relaţiile cu ţările din Europa Centrală, precum Polonia şi Ungaria, de exemplu, care sunt deja considerate state-problemă în respectarea independenţei justiţiei şi a statului de drept. Vor apărea, probabil, primele sancţiuni. Să sperăm că România nu va intra în rândul statelor-problemă, deşi demersurile guvernului şi coaliţiei PSD-ALDE în direcţia slăbirii independenţei justiţiei şi a luptei anti-corupţie, cele mai grave fiind preconizatele schimbări ale Codului Penal, par să indice că România va intra destul de curând în atenţia Uniunii Europene şi a principalelor capitale occidentale, în sens negativ. Dacă o viitoare criză economică şi o retragere a capitalului occidental, la fel ca în 2008-2010, ne va prinde şi cu o situaţie politică proastă în relaţia cu Bruxellesul, Washingtonul, Berlinul sau Parisul, din cauza problemelor generate de schimbarea legilor justiţiei şi de favorizarea legislativă a inculpaţilor şi politicienilor cu probleme penale, atunci ne putem aştepta la o perioadă foarte dificilă pentru România.   

 

Tags: , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu