Interviu/ Andreea-Giorgiana Marcu, doctor în Filologie: “Originea și evoluția limbii române este la fel de controversată ca și cea a poporului român”

Limba română ne oferă un cadru complex de înțelegere a formării poporului român, contribuind la identitatea și coeziunea socială. Chiar dacă procesul îndelungat de formare al limbii române a suscitat interesul pentru numeroși cercetători, există în continuare numeroase tematici care au rămas neexplorate.

Andreea-Giorgiana Marcu este doctor în Filologie și coautor al volumului „Lexicografia poliglotă în secolele al XVII-lea – al XXI-lea: liste, glosare, vocabulare, dicționare, lexicoane, tezaure care conțin limba română. Bibliografie”, publicat la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (2017). Andreea a realizat o analiză despre perspectivele şi provocările privind evoluţia limbii române, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: În contextul marcării Centenarului, te rog să ne spui care este rolul limbii române la formarea identității naționale.

Andreea-Giorgiana Marcu: Ca fenomen social, limba este principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituit, alcătuit din mai multe sisteme. Sextil Pușcariu, unul dintre cei mai importanți lingviști români, afirma: „Limba nu e (…) numai un servitor al gândirii, ci un stăpân al ei. Dacă este adevărat că omul vorbește cum cugetă, nu e mai puțin adevărat că omul cugetă după cum s-au desprins să vorbească înaintașii lui. În limba tradițională căutăm expresiile cele mai potrivite spre a ne îmbrăca gândurile, dar această limbă moștenită, cu anumite clișee și asociații constante, îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele înaintașilor noștri, stabilind o legătură trainică între fiii acestui neam, o forma mentalis națională” .

Faptul că suntem singurul popor care a păstrat numele de roman (român < lat. romanus) confirmă puternica afirmare a conștiinței de sine a poporului nostru, respectiv a identității etno-spirituale românești.

Care sunt primele surse care fac trimitere la formarea limbii române?

Teoriile genezei românești au fost sursa unor îndelungate dispute științifice. În principiu discuția rămâne încă deschisă, în sensul că cercetările istorice, arheologice și lingvistice furnizează permanent noi elemente în măsură să întregească și să nuanțeze opiniile istoricilor și lingviștilor.

Aceste teorii ale genezei etnolingvistice românești pot fi repartizate în trei grupe: teoria originii nord și sud dunărene, teoria originii nord dunărene și teoria imigraționistă (sau teoria lui Rösler). Prima teorie a fost susținută de istorici și filologi (A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Sextil Pușcariu, Al. Rosetti) și confirmată de diversitatea dovezilor istorice, arheologice și lingvistice. Această teorie afirmă că procesul de geneză a poporului român și a limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate la nordul și sudul Dunării: Dacia și Dobrogea, sudul Panoniei, Dardania, Moesia Inferioară și Moesia Superioară, iar Dunărea a fost un hotar administrativ, politic și strategic ce a permis mobilitatea populației și a favorizat menținerea caracterului unitar al limbii române.

A doua teorie, a originii nord-dunărene a fost avansată de personalități ilustre ale culturii românești vechi și moderne, precum Dimitrie Cantemir, Petru Maior, Bogdan Petriceicu Hașdeu. Această teză nu a beneficiat de demonstrații științifice convingătoare și de aceea are numai valoare istorică.

Cea de-a treia teorie, a originii sud-dunărene, contradictorie primei teorii, a fost susținută de savanți români, dar mai ales de autori străini. Ei susțineau că formarea poporului român și a limbii române la sudul Dunării a avut loc ca urmare a părăsirii Daciei prin retragerea aureliană.

În anul 1871, Robert Rösler reia aceeași teorie în lucrarea „Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens” [Studii românești. Cercetări asupra istoriei mai vechi a României], speculând că dacii au fost exterminați, că întreaga populație din nordul Dunării ar fi părăsit Dacia odată cu retragerea administrației și a armatei române, astfel că teza despre românizarea lor, despre originea latină a românilor și despre continuitatea lor istorică pe acest teritoriu nu s-ar putea susține. Ungurii, la sosirea lor în spațiul panonic, ar fi găsit o terra deserta, pe care au ocupat-o, iar românii ar fi imigrat în spațiul Transilvaniei în secolele XII-XIII.

Această teorie imigraționistă a fost combătută de istoricii români, printre care Dimitrie Onciul, Alexandru Dimitrie Xenopol, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu ș.a. demonstrând argumentat formarea poporului român și implicit a limbii române.

Cum s-a format limba română?

Etnogeneza românească și constituirea limbii române reprezintă componentele fundamentale ale îndelungatului proces istoric de sinteză la care au participat două straturi etnolingvistice importante: elementul autohton geto-dacic (ca bază etnică) și elementul roman.

Odată cu ocuparea Daciei de către romani, limba latină devine limba oficială a noii provincii a Imperiului, mai ales în forma sa populară, numită și latină vulgară (< lat. vulgaris, adj. „obișnuit, comun, public”), spre a se deosebi de latina cultă, limba scrierilor cărturărești. Inițial limbă a orașului Roma și a împrejurimilor sale (Latium), latina se impune treptat ca limbă oficială și de cultură în teritoriile cucerite de către romani. În acest fel, expansiunea politică a Imperiului Roman a fost dublată de expansiunea lingvistică.

Prin descendența din latina comună, noile limbi care aveau să se formeze sunt grupate în aceeași familie, fiind numite neolatine sau romanice (româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, catalana, dialectele reto-romane și provensala).

Apariția limbii române ca limbă cu o fizionomie proprie este consecința directă și concretă a unei evoluții de lungă durată. În studiul Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Adolf Armbruster prezintă cele mai interesante atestări ale conștiinței latinității. Limba română (o arie laterală a romanității) s-a dovedit a fi conservatoare, păstrând forme și cuvinte vechi latine, care, în alte limbi romanice mai evoluate, s-au pierdut. Sextil Pușcariu a indicat, de asemenea, un mare număr de cuvinte latine păstrate numai la noi. Istoria limbii române consemnează elementul persistent în structura gramaticală, care în esența ei a rămas latină, cu toate influențele masive de vocabular, mai ales din partea limbilor învecinate.

Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba română „este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile romanizate (Dacia, Panonia de Sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre” (Al. Rosetti, Istoria limbii române, de la origini până în secolul al XVI-lea).

Care au fost momentele care au “modelat” trăsăturile limbii române?

Contactul românilor cu popoarele vecine și cu altele mai îndepărtate prilejuite de relațiile politice, economice și social-culturale a determinat pătrunderea în limba română, în diferite etape ale evoluției sale, a unor cuvinte din alte limbi.

Cea mai puternică influență asupra limbii române începe cu mijlocul secolului al VI-lea, odată cu migrația slavilor pe teritoriile de la sud de Dunăre și pe cele de la nordul fluviului, conviețuind cu populația daco-romană și treptat fiind asimilați. Procesul deosebit de activ între secolele al VII-lea – al X-lea, prelungindu-se până la sfârșitul secolului al XIII-lea, are drept consecinţe majore bilingvismul slavo-român, reorganizarea Bisericii şi oficierea slujbei în slavonă, reorganizarea statală în cnezate şi voievodate. Ulterior secolului al XIII-lea, în diferite etape istorice, limba română a recurs la împrumuturi slave, prin intermediul limbilor vecine: bulgara, sârbo-croata, ucraineana, rusa. Influenţa slavă nu a schimbat caracterul latin al limbii române, exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20% de cuvinte de origine slavă. Stratul lingvistic latin, cel mai important, cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române.

Limba slavă veche, scrisă, a pătruns pe teritoriul românesc în secolul al X-lea, fapt dovedit de inscripția descoperită la Dobrogea, datată 943. În forma mai nouă, slavonă, a avut o răspândire mare în cancelariile domnești, în mănăstiri și în biserici, începând cu secolul al XIV-lea. Ulterior, slavona a continuat să fie folosită încă aproape două secole, paralel cu limba română, pierzând treptat din însemnătate. Primele tipărituri din Țările Române au fost scrise în limba slavonă. Trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin s-a realizat treptat, prin alfabetul de tranziție, înlocuirea integrală fiind decretată în anul 1862 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Care sunt tematicile care au rămas neexplorate cu privire la formarea limbii române?

Consider că una dintre tematicile care au rămas neexplorate cu privire la formarea limbii române o constituie clarificarea studiilor asupra substratului lingvistic traco-daco-get.

Actualul teritoriu al țării noastre a fost locuit de geto-daci, desprinși din ramura de nord a marelui neam al tracilor. Deși limba pe care o vorbeau nu s-a consemnat în texte scrise, cercetările lingvistice au identificat circa 100-150 de cuvinte considerate geto-dacice, păstrate până astăzi în limba română.

Investigarea substratului în formarea limbii române poate fi rezolvată prin precizarea gradului de influență în diversele compartimente ale limbii (lexic, fonetică, derivare, morfologie, sintaxă) și analizarea aprofundată a fondului scris de termeni autohtoni. De asemenea, problema substratului limbii române trebuie cercetată din perspectiva mai largă a lingvisticii generale, indo-europene și romanice. În tratarea tuturor aspectelor implicate în problema de ansamblu a substratului etnolingvistic prelatin din limba română, ar putea fi folosită metoda comparativ-istorică de studiere a limbilor indo-europene, a limbilor romanice, istoria limbii române, istoria limbii albaneze și materialul limbilor vecine, cu care româna a venit în contact. În vederea stabilirii inventarului de cuvinte de origine dacică este necesară studierea termenilor cu etimologie nesigură sau necunoscută (între 8 și 15% din totalul elementelor lexicale ale limbii române).

Care sunt disputele care au rămas nesoluționate în cadrul mediului academic românesc cu privire la evoluția limbii române?

Originea și evoluția limbii române este la fel de controversată ca și cea a poporului român. Din punct de vedere științific, izvoarele istorice permit numeroase interpretări, pe care lingvistica comparată, lexicologia și toponimia le pot confirma sau infirma.

Una dintre disputele care au rămas nesoluționate cu privire la evoluția limbii române o constituie cercetarea fondului prelatin din limba română. În ultima vreme, studiilor anterioare li s-au adăugat altele noi, fără însă ca problema să fi fost soluționată. Contribuțiile cele mai însemnate, dar și cele mai discutabile îi aparțin lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, unele dintre ele valabile și astăzi.

Plasat în imediata continuitate a mișcării umaniste românești, a lui Dimitrie Cantemir și a exponenților Școlii Ardelene, Hașdeu a relansat problema substratului dacic, dând astfel o replică teoriilor care negau caracterul autohton al românilor și continuitatea lor în vatra dacică. Vasile Pârvan redescoperă fondul autohton, getic, urmat de Lucian Blaga, care radiografiază matricea noastră stilistică, relevată în cultura populară și în fizionomia spirituală a poporului român, de structură fundamental romanică, prin filoanele nelatine pe care le cuprinde (dacice, autohtone și răsăritene). Mircea Eliade revine asupra acestui fond mistic, popular și anonim al culturii, concomitent cu George Călinescu, care demonstrează că modernitatea noastră literară se sprijină pe un fond ancestral și popular, că „noi nu suntem primitivi, ci bătrâni”, „niște autohtoni de o impresionantă vechime”.

Andreea-Giorgiana Marcu este doctor în Filologie și coautor al volumului „Lexicografia poliglotă în secolele al XVII-lea – al XXI-lea: liste, glosare, vocabulare, dicționare, lexicoane, tezaure care conțin limba română. Bibliografie”, publicat la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (2017). Din anul 2012 este traducător – interpret autorizat de Ministerul Justiției pentru limbile franceză și spaniolă. A realizat mai multe stagii de cercetare și documentare la Zentrum für Translationswissenchaft (Universitatea din Viena, Austria), „Centre d’études ISTTRAROM-Translationes” (Universitatea de Vest, Timișoara, România), Thüringer Universitäts- und Landesbibliothek– ThULB (Friedrich-Schiller-Universität, Jena, Germania), Fachbereichsbibliothek Romanistik (Viena, Austria) și Biblioteca Academiei Române (București, Cluj-Napoca).

Domenii de interes: lingvistică generală, istoria limbii române, filozofia limbajului, traductologie, lexicografie.