La 18 decembrie 2017 a fost înregistrată la Camera Deputaților pentru dezbatere Propunerea legislativă 580/2017 pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr.1/2011. Inițiată de parlamentarii PMP Doru-Petrişor Coliu (deputat de diaspora) și Dorin Valeriu Bădulescu (senator de Buzău), propunerea legislativă prevede amendarea de la 5.000 la 50.000 lei a persoanelor care își acoperă fața în instituțiile de învățământ cu orice material care împiedică recunoașterea fizionomiei, cu excepția situațiilor de ordin medical.

Alina Isac Alak este doctor în filosofie, islamolog şi a publicat cărți, precum și numeroase articole și studii academice atât în volume colective, cât și în prestigioase reviste de specialitate din țară și din străinătate. Ea ne oferă o imagine complexă despre interzicerea niqabului în şcoli, pornind de la ultima Propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr.1/2011, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

01 

Vladimir-Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne spuneți care este miza interzicerii niqabului în școli. În ce măsură reprezintă o prioritate?

Alina Isac Alak: Putem identifica fără mare efort faptele reale, concrete, verificabile. Avem o lege care vizează prevenirea unui fenomen declarat oficial, în același text al proiectului de lege, drept inexistent, anume pericolul terorist în România. Cum ne protejăm de amenințarea ipotetică a terorismului? Interzicând acoperirea feței prin orice fel de material, în spațiile destinate educației și formării profesionale, unei categorii inexistente de oameni: femeile musulmane purtătoare de niqab. Niqab-ul reprezintă vălul care nu acoperă doar părul, ci și chipul femeii musulmane, lăsând cel mult expuși vederii doar ochii acesteia. Purtarea niqab-ului este o practică rar întâlnită și în țările cu populație musulmană, fiind destul de controversată, multe școli islamice de jurisprudență încadrând vestimentația respectivă mai degrabă în categoria practicilor culturale locale și nu în a celor normative islamice. În România, în prezent, nu se cunoaște nici un caz al unei femei musulmane purtătoare de niqab care să frecventeze cursurile unui liceu sau ale unei universități. La poliție nu este înregistrat nici un caz al unei musulmane purtătoare de niqab care să fi cerut eliberarea actelor românești de identitate. Există, rarisim, persoane care vin în vizită pe teritoriul țării noastre și care poartă niqab. Au existat trei, patru românce musulmane convertite care au adoptat temporar practica niqab-ului, însă, din câte știu eu, nici una nu a participat, nici măcar ocazional, îmbrăcată la cursuri astfel. Două dintre aceste persoane nici nu mai sunt musulmane astăzi. A emite o lege, preventiv, care evident nu răspunde nici unei nevoi sociale sau politice reale, pentru un grup de oameni care nu există, îmi pare a fi o strategie legislativă futilă, ridicolă, dar nu mai puțin gravă și îngrijorătoare.

În ce măsură aceste propuneri generează forme de discriminare?

Din nefericire, și aici rezidă întreaga problemă, legea referitoare la interzicerea niqab-ului nu lucrează cu obiective practice, ci mai degrabă cu strategii simbolice și retorice. Pare a nu afecta  direct musulmanii reali, deși, paradoxal, mai delicat și dificil de controlat, atacă un musulman imaginar, purtător al unei vini colective în aceste circumstanțe socio-politice turbulente. Între a pedepsi o persoană reală, căreia i se pot atribui culpe justificabile, și a pedepsi simbolic toți membrii unui grup considerat a fi problematic este o barieră foarte fragilă. Identitatea imaginară a membrilor acelui grup este o identitate construită abstract, care nu reflectă tipologiile diverse actuale, și care, formulată fiind în contextul unei relații inegale de putere, poate fi ușor atacată. Supoziția unor culpe simbolice se poate metamorfoza aleatoriu în comportamente agresive vizând pe oricare dintre membrii acelui grup, în special pe cei mai vulnerabili și vizibili dintre ei – femeile. A discuta despre și – absurditatea supremă – a da legi pentru musulmani care nu există înseamnă a te raporta strict prin imaginație, emoție și frică la un grup de oameni care, astfel, inevitabil, devine unul esențializat, tratat monolitic, cufundat într-o categorizare în care diferențele din interiorul grupului sunt anihilate. Discursurile instigatoare la ură și acțiunile care pot produce discriminări concrete operează mai puțin cu percepții legate de musulmanii reali, repet, în concreta lor diversitate, și mai mult cu așteptări construite în jurul arhetipului unui musulman imaginar care concentrează toate determinațiile negative posibile. Musulmanii reali sunt percepuți inerent prin grila acestui musulman imaginar, pierzându-și calitatea de persoane umane și funcționând involuntar ca simboluri. În România, femeile musulmane cu niqab care nu există în instituțiile vizate, prin dedicarea unei legi cu miză extrem de gravă, devin o prezență simbolică stereotipă în conștiința publică, o prezență simbolică în care sunt comasate reprezentările musulmanilor în general.

În momentul în care stabilești o relație de cauzalitate cât se poate de arbitrară și neargumentată între fenomenul terorismului și femeile cu niqab, subliniez, în acest context legislativ, social și politic românesc, o relație de cauzalitate între două mari inexistente care însă te pot mobiliza afectiv prin teamă anticipativă, nu faci altceva decât să consfințești un mod stereotip de a percepe musulmanii ca un pericol în sine. Corolarul: întărirea clișeelor și a atitudinilor islamofobe. Mesajul transparent indirect al acestei asocieri ilegitime care justifică oficial propunerea legislativă aflată în discuție confirmă o populară prejudecată contemporană: un musulman vizibil, un musulman practicant este un posibil terorist. Musulmanii nu pot desființa teama celorlalți decât prin disoluția propriei identități religioase. Un musulman bun este doar cel care a renunțat la credințele și practicile religiei proprii.

Măsurile legislative concretizate în încălcarea drepturilor unui grup de oameni de a-și practica religia, de a avea acces la educație și de a-și manifesta autonomia în ceea ce privește și acest caz particular de expunere a propriului trup ar putea fi – temporar și contextual – justificate, însă numai printr-o întemeiere direct proporțională cu gravitatea, certitudinea și proximitatea existenței unui pericol social real. De exemplu, în Iraq, atunci când orașul Mosul a fost eliberat de sub ocupația ISIS de către armata iraqiană, o serie de adepți ISIS au folosit niqab-ul pentru a se deghiza în femei și a fugi din zonă. Acesta este un caz legitim de interzicere a practicii niqab-ului. Desigur, nu a apărut o asfel de lege nici măcar într-un astfel de context, însă femeilor cu niqab li s-a cerut să fie identificate în punctele de trecere. Comparând acest exemplu cu situația din România, dezechilibrul existent între furnizarea unor dovezi, justificări reale versus anularea unor drepturi fundamentale ale omului este strident și transmite un mesaj periculos care, de obicei, se traduce într-o intensificare a discursurilor și atitudinilor islamofobe.

De ce ne deranjează purtarea niqabului în școli?

De fapt, ca să fim foarte riguroși în apreciere, dat fiind că încă nu ne-am confruntat decât imaginar cu o astfel de situație, nu știm dacă ne deranjează sau nu acest tip de vestimentație. Desigur, într-un mediu în care mesajele nonverbale au un rol important în comunicare, precum în educație, a avea acces la chipul interlocutorului poate fi o cerință de bun simț. Identificarea în perioada examenelor trebuie să fie obligatorie și există soluții alternative: musulmana respectivă poate fi verificată direct de către profesor sau de către o altă persoană înainte de a intra în sala de curs. Pe de altă parte, aici discutăm despre un caz intens și nociv politizat al unei vestimentații, caz  care nu gravitează în jurul unei simple, neutre ideologic identificări vizuale a persoanei, ci care antrenează o serie de stereotipuri și asocieri nefaste cu terorismul. Finalmente, dacă o femeie musulmană investește în mod liber, conștient și asumat în acest act de acoperire a trupului o serie de sensuri spirituale și îl consideră a fi o practică importantă în economia disciplinei sale spirituale sau un manifest feminist, ori o cutumă tradițională/etnică relevantă personal, cred că pot fi găsite soluții mai puțin radicale de îmbinare a dreptului acelei femei la libertate religioasă, la autonomie inclusiv corporală și la educație cu preferințele eventualului profesor/oare de a primi un feedback vizual elucidator în timpul procesului de comunicare interumană.

Personal, nu agreez deloc această practică a niqab-ului, consider că este absolut nefuncțională, ostilă unei vieți active, excesivă și înrădăcinată în tradiții locale preislamice preluate în virtutea obiceiului (‘urf) în practica unor musulmani doar din anumite regiuni cu populație musulmană, însă credințele, perspectivele și opțiunile mele personale nu pot și nu trebuie să aibă nici o relevanță într-o discuție care implică realități și manifestări personale înrădăcinate în drepturi umane fundamentale incomparabil mai importante. Cu atât mai puțin ar putea justifica ele un întreg proces legislativ.

În ce măsură înțelegem semnificația niqabului?

Ca și în cazul hijab-ului, niqab-ului îi sunt atașate un set de semnificații diverse, plurale, aflate și ele în continuă transformare. Nu există o semnificație unică, creată în vacuum, separată de persoana care îl poartă și de contextul în care îl poartă. Avem femei musulmane care poartă niqab-ul ca o reflectare a ceea ce înțeleg ele a fi o normă coranică a modestiei. Unul și același verset invocat și în cazul purtării hijab-ului a creat, datorită polisemiei inerente și a exprimării vagi, o serie de exegeze diferite. Una dintre aceste interpretări, mai izolate, propune acoperirea integrală a trupului. Alte femei musulmane poartă niqab-ul ca un protest feminist împotriva comodificării și reificării trupului femeilor. Actualmente, singura persoană pe care o cunosc, care poartă ocazional niqab, este o musulmană româncă transgender care și-a creat propria retorică și întemeiere feministă a niqab-ului, simțindu-se simultan protejată prin acest act vestimentar în perioada delicată de tranziție prin care trece. Purtarea culturală a niqab-ului este iarăși o altă ipostază de asumare a acestui mod de expunere a corpului; atașamentul nu neapărat religios față de o tradiție locală este tradus și prin perpetuarea unei cutume vestimentare.

Niqab-ul pragmatic este cel purtat în Afganistan (sub forma burqa) și în Arabia Saudită; dat fiind că femeilor musulmane saudite, în majoritatea zonelor neturistice, li se impune purtarea niqab-ului de către poliția moravurilor, pentru a pătrunde în spațiul public și pentru a reuși să se integreze pe piața muncii, femeile acceptă strategic această prevedere legislativă aberantă, simultan participând activ în diferite proiecte feministe și pentru femei care prezintă, printre alte propuneri legislative, și această abolire a prescripției care reglementează modul de expunere a trupului femeilor saudite. Aș aminti aici și o valorizare ludico-erotică a niqab-ului de către femei nemusulmane, în spirit fashion: niqab-ul este asociat cu articole vestimentare contrastante, care dezgolesc alte zone considerate a fi erotice din trupul femeii care îl poartă, forțând stereotipurile clasice atașate.

A nu asocia niqab-ul în mod ineluctabil, automat și intransigent cu adeziunea musulmanei respective la ideologii islamiste radicale cred că reprezintă cel mai important mesaj care poate fi decelat din această enumerare sporadică a diversității și multiplicității semantice atașate niqab-ului.

Care sunt stereotipurile identificate în societate cu privire la purtarea niqabului?

O femeie cu niqab este percepută adesea ca agentă a fundamentalismului islamic, o posibilă soție, mamă, soră sau fiică a unui terorist, mai ales în urma asocierii niqab-ului cu prescripțiile religioase impuse în fostele zone controlate de către ISIS. Practica este întâlnită însă și în unele comunități hinduse sau evreiești. Asocierea musulmanelor care poartă niqab cu terorismul generează o serie de acțiuni islamofobe care afectează în primul rând aceste femei musulmane, dată fiind vizibilitatea lor în spațiul public. Pe de altă parte, asupra femeilor cu niqab planează următoarele suspiciuni și supoziții: sunt femei primitive, needucate, supuse soților lor sau, în cel mai blând caz, adepte fanatic practicante ale religiei lor.

Care sunt măsurile pe care le considerați necesare pentru a reduce stereotipurile din România în raport cu purtarea niqabului?

De obicei, cea mai eficientă, durabilă și profundă metodă de dezmembrare a stereotipurilor constă în interacțiunea umană directă. A cunoaște pur și simplu oameni care aparțin grupului demonizat sau redus la o reprezentare standard negativă a sa poate dizolva multistratificat temerile și anticipările apocaliptice și monolitice în baza cărora sunt judecați oameni cât se poate de diferiți în credințele și practicile lor. Interacțiunea umană directă, cunoașterea informală reciprocă are puterea de a de-simboliza și re-umaniza indivizii anterior percepuți prin grila unui grup omogen imaginar. Dat fiind că în România prezența musulmanelor cu niqab este aproape inexistentă, cred că ar trebui să ne fie mai ușor să ne oprim și să punem între paranteze acea cunoaștere anterioară, apriori pe care ne imaginăm că o avem despre o persoană pe care nu am văzut-o niciodată, dar care devine involuntar recipientul tuturor spaimelor și idiosincraziilor pe care ni le trezește contactul cu alteritatea.

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu