Ianoş şi românii

Ianoș ar fi țigan unguresc, dar, zice el, că nu e decât numele unguresc, că el e țigan românesc. Și nu, ăștia hipercorecții lu’ pește prăjit, Ianoș nu vrea să i se spună rrom, el e țigan, de ăsta românesc ține să sublinieze. În opinia lui romul e băutură, nu etnie și el nu bea. Fumează de când a făcut ochi, de aia e slab și străveziu ca un fluturaș de salariu, dar nu bea. Doar o cafea, din când în când. Ca acum.

– Auzi Ianoș, mie îmi e cam așa cumva că ne confundă lumea. Tu rrom, eu român. Da, tu ești ca miezul nopții, eu ca amiaza, dar în acte, știi tu, putem fi confundați lesne. Lumea ne încurcă.

Ianoș ridică ceșcuța, înmoaie mustățile lungi în licoarea neagră ca el și zice tacticos:

– No, apoi asta eu n-am treabă, că cum mi-a zice, io tot țigan sunt. Tu ai barbă și io mustețe. Nu poate încurca nimeni.

– Bine, îl iau eu prin învăluire, dar pe treaba asta o să dăm o lege noi să nu mai ne numim români. Vă lăsăm vouă cinstea asta și noi ne căutăm alt nume, să fim siguri.

– Serios? se poate face asta?

– Se poate, cum nu? Adunare, întrebată lumea și dacă mulți îs de acord, gata. De mâine și noi, și țara ne numim cum vrem.

– Și cum vreți?

– Păi, mulți vor să ne numim daci. Eu zic că e bine, că nu aduce deloc cu rrom.

– Nice o șansă, decretează Ianoș, supărat că s-a fript cu cafeaua. Trăim deampreunălea de pe vremea lu’ moșu lu moșu meu că nu putem unii fără alții. Tot cu voi o să fim! Și dacă trebe ne schimbăm și noi nume. Nu mai zicem țigani și nici rromi!

– Dar cum?

– Ddaci! cu două de dî la început ca să se cunoaște care e țigan dac și care român dac. No, bine? Plătesc eu cafa azi că tu ai mai plătit ieri, dacule.