Interviu/ Ruxandra Fatma Yilmaz, doctorandă la SNSPA: “Familia patriarhală este construită în baza unui model în care avem două figuri: cea a bărbatului – dominant, și cea a femeii – dominată!”

Ne preocupăm prea adesea de subiecte de presă trecătoare, în loc să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra problemelor importante ale societăţii. Unul dintre subiectele care ar merita o amplă analiză în spaţiul public este reprezentat de dimensiunea violenţei conjugale pe care o identificăm în comunitățile fundamentate şi întreţinute de structurile dominant patriarhale existente în cadrul culturii locale.

Amplificarea fenomenului violenţei conjugale conduce la apariția ierarhiilor de gen, de pe urma cărora victimele sunt supuse în mod constant la traume fizice și emoționale. Simultan, lipsa de sancționare și de semnalare a cazurilor de violenţă conjugală de către autorități și membrii comunității, limitează posibilitățile de prevenire a abuzurilor și de protejare a persoanelor supuse la violențe fizice, verbale, emoționale, sexuale.

Ruxandra Fatma Yilmaz este doctorandă în anul II la SNSPA cu o teză doctorală despre Femeile musulmane din Europa. Ruxandra Fatma Yilmaz a absolvit Masterul “Politici, Gen și Minorități”, și Facultatea de Istorie, iar în prezent activează în diferite organizații cu profil, cu privire la drepturile femeilor și în special drepturile femeilor musulmane. În interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt, Ruxandra Fatma Yilmaz a analizat perspectivele și provocările privind evoluția dimensiunii violenței conjugale.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, consider utilă clarificarea formelor de violenţă conjugală și a cauzelor care stau la baza apariției acestora, pentru a putea înțelege complexitatea acestui fenomen. Totodată, ce evoluţie a înregistrat dimensiunea violenţei conjugale în ultimii ani?

Ruxandra Fatma Yilmaz: Violența conjugală, sau în literatura de specialitate – violența domestică, se poate manifesta sub mai multe aspecte: există violență fizică, emoțională (psihică), sexuală, social, financiară, etc..

Potrivit Recomandării R (85) 4 cu privire la problematica violenței domestice, realizată de Consiliul Europei, violența fizică este “orice act sau omisiune din interiorul familiei, săvârșite de către membrii acesteia, care aduce atingere vieții, integrității corporale ori psihologice sau libertății altui membru al aceleiași familii, periclitează în mod serios dezvoltarea lui fizică și psihologică”. Violența fizică se poate manifesta prin loviri cu palma, arsuri, tras de păr, loviri cu pumnii, ruperea oaselor, izbirea victimei de pereți, aruncarea și spargerea obiectelor, folosirea armelor albe. Aproape în totalitate, agresorul recurge la bătaie în momentul în care este sigur că își poate controla victima prin frică. Violența psihică – este o formă perfidă de control, adesea cel mai greu de dovedit, cu urmări deosebit de grave asupra încrederii în sine a persoanei față de care se manifestă, de obicei include insulte, amenințări cu moartea atât a vitimei cât si a membrilor apropiaţi de aceasta, amenințarea cu bătaia sau mutilarea, distrugerea bunurilor cu valoare sentimentală, etc… Violența sexuală este raportată strict de către femei, presupune și includerea violenței fizice și se mainifestă sub diverse forme: viol marital, incest, penetrare orală sau anală fără consimțământul partenerei, obligarea de a fi fotografiată sau filmată în timpul actului sexual, etc.

Violența economică se manifestă prin interzicerea de către soț/concubin ca partenera să caute un loc de muncă sau să îl obțină.

Referitor la cauze: acestea sunt multiple și diverse. Conceptul cheie pentru înțelegerea acestor violențe este – familia patriarhală sau familia tradițională, care este construită în baza unui model în care avem două figuri: cea a bărbatului – dominant, și cea a femeii – dominată! În România, societatea acceptă violența domestică într-o proporție destul de mare (față de alte state europene) pentru a fi subliniată autoritatea bărbatului în familie și pentru a se afirma superioritatea statutului său. Printr-o altă comparație, există țări și culturi unde bărbații au drept de viață și de moarte asupra femeilor. Numărul cazurilor de violență domestică este în creștere.

Pentru evoluția violenței domestice, vă rog să consultaţi aici.

Care sunt principalele stereotipuri pe care le identificaţi în cadrul societății românești în ceea ce privește dimensiunea violenţei conjugale?

Figura Patriarhului = Tatăl = Bărbatul = Susținătorul familiei, care trebuie respectat, a cărui dominație trebuie respectată, faptul că bărbații sunt cei care “pot, ştiu, cunosc”, femeile “NU pot, Nu ştiu, NU sunt în stare, Nu au putere”. Femeile trebuie ajutate ca fiind partea slabă și neputincioasă, iar acestea dacă își manifestă preferința pentru tratamentul egal cu cel al bărbaților, imediat sunt corijate. Corijarea, de cele mai multe ori implică forme de coerciție.

Cum este percepută femeia în cadrul societăţii?

În limbajul comun, colocvial, femeia este mamă, gospodină și femeie cu moravuri uşoare. Cu alte cuvinte participă în cadrul societăţii dacă procreează și asigură continuitatea grupului, comunității, este apreciată dacă este o bună gospodină – ceea ce implică un efort deosebit fizic dar și psihic, nimic nu se mișcă în gospodărie fără tine, în cazul absenței tale mor animalele de foame, copiii ramân nespălați, neglijați, iar casa poate suferi schimbări dramatice de ordin igienic dacă doamna casei … nu freacă, nu şterge, etc…

Stigmatizarea “femeii ușoare” vine în momentul în care îndrăznești să refuzi un astfel de tratament, când îți afirmi propria autonomie, când ceri dreptul la respect personal. Atunci, inevitabil vine răspunsul: nu e o mamă adevărată, nu e soție de casă, etc…

Care sunt motivele pentru care victimele violenţei conjugale refuză să depună plângere împotriva agresorilor?

Acesta este un răspuns dureros. Foarte sensibil. Intrăm într-un cerc vicios – al victimei, captivă într-o relație toxică, în relații de subordonare socială și economică, statistic mult mai multe femei depind economic de bărbaţi. Precaritatea economică în care trăiesc astfel de femei le împiedică uneori să ajungă la autorități. Familia din care provin, tipul de educaţie primit – în care femeia stă și rabdă, sacrificiul femeii este parte din imaginea sacrosantă a familiei tradiționale, imagine întreținută de Biserică și autoritățile religioase, imposibilitatea de a face față presiunii psihice – în majoritatea cazurilor victimile au nevoie de consiliere psihologică, astfel de traume sunt însoțite de depresii în care tot sistemul emoţional al femeilor se prăbușeste, nu știe ce pași trebuie urmați, nu are unde să se ducă, are o legislație stufoasă și nisțe legiuitori care de ce mai multe ori blamează victima. Deci un cumul halucinant, mlăştinos, în care doar cel puternic câştigă.

În continuare, vă propun să vă focalizaţi atenţia asupra componentei de prevenire. Care sunt măsurile pe care le consideraţi oportune pentru a preveni apariţia cazurilor de violenţă conjugală?

Până la măsuri, avem o discuţie întreagă despre implementarea lor. Ordinul de restricţie, încă este un proces anevoios, solicitant psihic și umilitor pentru o victimă care tocmai se luptă cu asta. Lipsa de profesionalism a polițiștilor sau a procurorilor, aceștia pot fi și femei, față de problematică, lipsa experților de gen în aceste instituții, care să înțeleagă cât de grav e și ce măsuri se impun. Vă ofer doar un exemplu: personal, am putut obține un ordin de restricție foarte greu, abia în apel, după de procuroarea mi-a spus disciplinat: Că nu am chiar așa niște vânătăi mari. Sunt insignifiante. “Doar te-a atins”. Asta în condițiile în care fostul meu soț, fiind medic, știa cum să mă bată. Capul presat în canapea, era un “răsfăț” moale, nu lasă urme pe față, doar îmi oprea respirația câteva secunde. Iar trasul de păr, întotdeauna era în cadă, nu puteam dovedi medico-legal leziunile pe scalp. Asfixierea era coșmarul prin care treceam chiar și de 3 ori într-o săptămână. Și asta în condițiile în care zi de zi mi se amintea că îmi vor fi luați copiii. Răspunsul cel mai scurt ar fi: de frică! De starea de oroare și disperare în care trăiesc. Uneori resemnate, până la sfârșitul vieții.

La finalul acestui interviu, vă propun să rezumați într-un răspuns care este mesajul pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l reținem atunci când ne raportăm la dimensiunea violenţei conjugale.

Familia poate fi un loc minunat pentru membrii săi, cu condiţia respectului reciproc. Când acesta nu mai există, avem o familie în care o persoană este opresată, iar cealaltă este cel care opresează. Nu se întâmplă nicio tragedie dacă femeile decid să părăsească soții agresivi și să aibă o altă viață, exact așa cum și-o doresc. Demnitatea unui om nu constă în anii de umilință îndurați, ci de cele mai multe ori ajung să fie persoane demne prim empatia manifestată de noi. Nu stăm să interogăm victima, o apărăm și îi punem la dispoziție toate măsurile legale, nu o blamăm, ci ne gândim la soluția ca victima să poată funcționa.

Și pentru nimic în lume nu tolerați injuriile în public, glumele ofensatoare, aparent nevinovate, nu sfătuiți nicio femeie să rămână, să accepte relații “de dragul copiilor”, nu tolerați, voi, femeile, nici cea mai mică îmbrâncire. E esențial că există mecanisme instituționale care ne pot ajuta, important este să fie funcționale.