Grupul de la Visegrád și „democrația iliberală” versus nucleul franco-german al Uniunii Europene

Mult timp, cele 4 state componente ale Grupului de la Visegrád, format la 15 februarie 1991, nu au atras atenția opiniei publice și analiștilor prin acțiuni sau direcții politice ieșite din tiparele cotidianului. Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia au format o alianță a cărei stabilitate și funcționalitate a impresionat pozitiv și nu a generat comentarii sistematice. Apariția însă – în Europa – a „democrației iliberale” direct asociată cu liderii și partidele aflate la putere în aceste țări  a generat un val de controverse și de publicații din mediul universitar și cel jurnalistic, având ca temă validitatea și legitimitatea modelului democratic implementat de Uniunea Europeană. În prezent, nu Europa de Est (cu „conflictul înghețat” din Transnistria sau controlul rebelilor ruși asupra estului Ucrainei) este văzută ca factor de instabilitate la nivel continental, ci mai degrabă „Mitteleuropa”, Europa Centrală cu Grupul de la Visegrád apare ca principal inamic al valorilor Uniunii.

Agenda publică europeană este dominată de problemele generate mai ales de Ungaria și Polonia, ale căror guverne au inițiat propuneri de reforme ale justiției care afectează principiile statului de drept și ale drepturilor omului, condiții sine qua non pentru ca regimul politic al Uniunii să funcționeze la parametri optimi. În 2013, Parlamentul maghiar a aprobat modificarea Constituției în privința atribuțiilor instituțiilor judecătorești. Astfel, Curtea Constituțională are acum abilitatea de a examina legile adoptate de Parlament doar sub aspectul formei, partea de conținut fiind exclusă. Un alt amendament stabilește că președintele Oficiului Național al Justiției poate decide mutarea proceselor oriunde în țară. De asemenea, modificările constituționale au efecte profunde nu doar asupra statului de drept, ci și asupra familiei, care este considerată entitatea socială formată prin uniunea dintre un bărbat și o femeie. În privința mediului academic s-a decis că studenții care au locuri subvenționate de la bugetul de stat sunt obligați să rămână în țară după obținerea diplomei. Finalmente, susținătorii democrației de tip liberal susțin că obiectivul lui Orban este acela de a-și aservi principalele instituții ale statului, de a le controla discreționar în defavoarea adversarilor politici, acest deziderat fiind unul de natură autoritară și contravenind valorilor și principiilor Uniunii Europene.

În mod identic, Polonia a reluat în noiembrie 2017 seria de reforme judiciare prin care se prevede acordarea, către ministrul de resort, a drepturilor pentru numirea și schimbarea judecătorilor Curții Supreme. Dezbaterile parlamentare pe acest subiect au culminat cu acuzațiile partidului de opoziție Nowoczesna („Modern”) la adresa Partidului Lege și Justiție, aflat la putere, că încearcă să-și asigure controlul asupra sistemului judiciar prin numirea judecătorilor după bunul său plac, încălcând astfel prevederile constituţionale. Experții judiciari și organizațiile neguvernamentale afirmă la unison că modificările respective vor pune capăt statului de drept și democrației în Polonia. Cea mai importantă consecință este reprezentată însă de decizia Comisiei Europene de a activa articolul 7 din Tratatul de la Lisabona, prin care Poloniei i se va suspenda dreptul de vot în instituțiile comunitare.

Cehia și Slovacia rămân și ele, în ton cu Ungaria și Polonia, la o atitudine rezervată față de procesul de integrare europeană, proliferarea euroscepticismului aici fiind de notorietate. Recenta realegere a lui Milos Zeman ca președinte al Cehiei a provocat îngrijorare la Bruxelles, convingerile sale pro-ruse și autoritariste intrând în contradicție cu cele ale „motorului franco-german” care devine tot mai activ și mai predictibil.

Toate aceste schimbări de direcție politică din Grupul de la Visegrád apar în contextul în care, pe site-ul oficial se menționează că, după trei decenii de cooperare, țările respective „continuă să lucreze pentru o Europă puternică”.

Dintr-un anumit punct de vedere, reacția oficialilor europeni față de derapajele nedemocratice ale Grupului este justificată prin necesitatea Uniunii de a se proteja împotriva eventualelor tendințe de destrămare sau de imixtiune în sistemul său de valori, dominat în prezent de neoliberalism. Pe de altă parte, Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia sunt țări care au avut un start democratic foarte bun în 1990 comparativ cu România și Bulgaria, iar evoluția lor în postcomunism a fost marcată de aplicarea unor „terapii de șoc” cu efecte puternice asupra corpului social. Neexistând acțiuni politice prin care democrația să fie pusă la îndoială, Occidentul a apreciat eforturile acestor 4 state; de aceea, schimbarea bruscă de direcție, mai ales în Ungaria și Polonia, contrazice starea de fapt cu care vestul Europei era deja acomodat. Devierile Grupului de la Visegrád, recunoscut pentru consecvența sa în protejarea unui comportament „anticomunist” sunt mai evidente decât cele ale României și Bulgariei, spre exemplu. În cazul ultimelor două țări, în care regimul comunist a lăsat urme mult mai profunde, tranziția către democrația liberală a fost mai lentă și mai imperceptibilă decât în cazul Europei Centrale. Deci, premisele pentru a deveni puteri regionale au fost multe mai bune pentru țările Europei Centrale.

Ideea unei „Europe cu două viteze” și a reconfirmării nucleului franco-german în jurul căruia să graviteze întreaga Uniune Europeană, schimbă perspectivele pe termen mediu și lung. Dacă Grupul de la Visegrád va rămâne în aceeași linie ideologică și va promova politici de tipul celor vehiculate acum și contestate de instituțiile europene, este posibil să asistăm la formarea a doi poli economici și politici, a două centre de putere regionale. În primul rând, Franța și Germania, care dispun de resurse politice și financiare considerabile, vor solicita recunoașterea neoficială a primatului în interiorul comunității europene, invocând democrația liberală axată pe statul de drept și drepturile omului; în al doilea rând, Grupul de la Visegrád, promotor al euroscepticismului și adept al unei coeziuni cu anumite condiții, se va opune strategiei franco-germane prin proclamarea unui naționalism bazat prioritar pe „tezele” liderilor aflați la putere și mai puțin pe statul de drept sau drepturile omului. Naționalismul ungar sau ceh nu intră decisiv în conflict cu integrarea europeană, ci mai degrabă este o reacție la pretenția de supremație politică și economică a Occidentului.

În concluzie, evoluțiile țărilor din „Mitteleuropa” ar putea avea potențialul de a induce schimbări în dinamica Uniunii Europene. Efectul nu va fi divizarea radicală a Europei, dar existența a două centre de putere este probabilă din perspectiva menținerii acestor două sisteme de gândire concurente pe piața politică: „democrația iliberală” a Grupului Visegrád și cea a „motorului” franco-german, care își dispută sferele de influență pe continent și constituie un punct de reper  pentru o eventuală proiecție a viitorului Europei.