Interviu/ Sorina Cristina Soare, Universitatea din Florența: “Lipsa lui Juncker de viziune europeană (cu toate nuanţele legate de contextul dificil) permite statelor membre să controleze agenda”

Multitudinea și diversitatea clivajelor devenite din ce în ce mai vizibile în spațiul european în ultimii ani scot în evidență nevoia unei schimbări de paradigmă asupra modului în care Uniunea Europeană se raportează la cetățenii săi. Ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, ascensiunea curentelor eurosceptice și populiste, implozia radicalizării în rândul cetățenilor statelor europene, precum și decalajele de dezvoltare, evidențiază, de fapt, ineficienţa dialogului pe care instituțiile Uniunii Europene l-au purtat de-a lungul timpului cu proprii săi cetățeni. În acest context, ascensiunea politică a liderului luxemburghez, Jean-Claude Juncker, în funcţia de Preşedinte al Comisiei Europene, generează importante mutaţii la nivelul Uniunii Europene

Sorina Cristina Soare, cadru universitar la Universitatea din Florenţa, cercetătoare a partidelor politice româneşti şi europene, ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la profilul politic si ascensiunea Preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea; În acest interviu, vă propun să analizați ascensiunea în politica luxemburgheză și cea europeană a Președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. Care au fost primele etape care au marcat ascensiunea lui Juncker în politica luxemburgheză? Dar în cea europeană?

Sorina Cristina Soare: Jean-Claude Juncker este un om politic de profesie sau mai precis este un om politic a cărui carieră politică îşi are începuturile în anii 1970. Juncker are un curriculum profesional de excepţie atât la nivel naţional cât şi european. O scurtă privire la biografia sa oficială, ne demonstrează în mod convingător experienţa sa politică. Ţinând cont de vârsta acestuia, 63 de ani, Juncker s-a ocupat de politică de mai bine de 4 decenii. A fost supranumit de altfel Ducele ales al Luxemburgului ţinând cont de faptul că a fost timp de 17 ani Prim ministru al Luxemburgului (1995-2013). Este de altfel unul dintre cei mai longevivi prim-miniştri europeni. Este de remarcat şi faptul că din cei 17 ani la conducerea guvernului, timp de 14 ani acesta a deţinut simultan şi portofoliul de finanţe şi poziţia de reprezentant al Luxemburgului pe lângă FMI. Această suprapunere de competenţe este semnificativă pentru anvergura personajului: nu este un politician care improvizează, ci în primul rând un cunoscător temeinic şi tehnic al politicii. Putem aminti şi faptul că este un poliglot şi acest lucru i-a permis o socializare uşoară cu culisele de la Berlin, Paris, Londra şi, evident, Bruxelles. Este remarcabilă facilitatea cu care în dezbaterile din 2014 trecea de la o limbă la alta.

Pătrunde, în viaţa politică a Luxemburgului încă de la douăzeci de ani (1974) când intră în rândurile Partidului Popular Creştin Social (CSV), partid central în viaţa politică a Luxemburgului dacă ne gândim că, după cel de-al doilea război mondial, doar doi prim-miniştri nu au fost numiţi de CSV. Opt ani mai târziu, în 1982, avea să fie numit ministru al muncii, obţinând portofoliul de finanţe doi ani mai târziu. Această poziţie în guvernul luxemburghez devine o adevărată trambulină pentru cariera sa europeană. Participă activ şi se impune ca una dintre vocile cele mai respectate la întâlnirile miniştrilor de finanţe europeni. Amintim ca detaliu că, la începuturile carierei sale, Juncker a colaborat cu Pierre Werner şi la faimosul proiect legat de numele acestuia. Vocaţia sa europeană este confirmată şi de implicarea activă în promovarea Tratatului de la Maastricht. De remarcat la nivel european faptul că între 2005 şi 2013 a fost Preşedintele grupului care reuneşte miniştrii de finanţe ai Uniunii Europene şi unul din artizanii strategiei europene referitoare la criza financiară de după 2007. Avea să fie numit Mr. Euro.

Amintim că în 2006, Junker obţine prestigiosul premiu Carol cel Mare (Karlspreis).

Ascensiunea sa politică culminează în martie 2014 când este ales ca Spitzenkandidat al Partidului Popular European (PPE) pentru preşedinţia Comisiei Europene în perspectiva alegerilor europene din mai 2014. În martie 2014, la Congresul de la Dublin al PPE, Juncker obţine 382 de voturi, urmat la distanţă de 137 de voturi de un alt nume prestigios al dreptei europene, Michel Barnier. Candidatura este lansată cu trei cuvinte cheie care sintetizează perfect omul politic Juncker: experienţă, solidaritate şi viitor. Experienţa politică era punctul său cheie, solidaritatea este o valoare centrală în programul creştin social, dar şi un sinonim al viziunii europene de natură federalistă pe care Juncker o încarnează, viitorul era şi este punctul nevralgic al gestiunii post-criză financiară. Pe baza rezultatului alegerilor europene din mai 2014, Jean-Claude Juncker avea să devină noul preşedinte al Comisiei Europene.

Care este influența pe care creștin-democrația a impregnat-o asupra gândirii lui Juncker?

Jean-Claude Junker și-a petrecut copilăria într-o cultură catolică, ceea ce l-a impregnat cu valori cheie ale creştin-democraţiei precum valorile tradiţionale ale familiei, demnitatea persoanei umane, justiţia socială şi economică. De amintit că Juncker este fiul unui muncitor din industria siderurgică care și-a creat singur cariera şi care are de la început o sensibilitate pentru chestiunile sociale. Valorile cheie ale creştin-democraţiei sunt de altfel elementele centrale ale programului CSV din perioada post-1945. De remarcat că aceste elemente sunt sintetizate în mod evident în viziunea europeană pe care Juncker o propune încă din campania din 2014: o reticenţă clară faţă de viziunea individualistă şi convingerea că este nevoie de o doză mai mult sau mai puţin importantă, după caz, de intervenţie a statului (a autorităţilor europene) în gestiunea economică pentru a garanta solidaritate şi respectul pentru demnitatea persoanei umane. Nu trebuie însă uitat că Juncker este un profesionist al politicii, iar pragmatismul este extrem de important. Dacă ne uităm la programul din martie 2014 sau la Planul de investiţii pentru Europa lansat în noiembrie 2014, echilibrul între politici sociale şi valori liberale este adesea destabilizat în favoarea actorilor care reprezintă afacerile, marea industrie, băncile.

Demisia din funcția de prim-ministru a reprezentat un moment de cumpănă în cariera politică. La un an distanţă avea să devină succesor al lui José Manuel Barroso. Cum explicați acest “salt” pe care Juncker l-a făcut într-o perioadă scurtă de timp?

O carieră politică atât de lungă cu greu ar putea evita scandaluri. Încă din 2012 apar în mass media luxemburgheză detalii legate de o înregistrare datând din 2008 a unei conversaţii dintre Juncker şi şeful de atunci al Serviciului de informaţii (SREL), Marco Mille. Publicarea acestei conversaţii, precum şi a unui raport care scotea în evidenţă relaţiile dintre Marele Duce şi Serviciul de informaţii britanic MI6, dar şi implicarea unui alt membru al familiei regale (Prinţul Jean) în aşa numita Bommeleër Affär, o serie de atacuri la instituţii publice locale din perioada 1984-1986. Ancheta parlamentară lansată la două săptămani după publicarea primelor informaţii, de-a lungul a 50 de întălniri, avea să conchidă că Juncker era responsabil de abuzurile serviciului de informaţii luxemburghez[1], deşi acesta avea să nege orice fel de implicare. Totuşi, în vara anului 2013, partenerul de coaliţie al CSV-ului, Partidul Socialist al Muncitorilor (LSAP) avea să retragă sprijinul coaliţiei. Juncker avea să fie obligat să-şi depună demisia pe 11 iulie 2013. La mai puţin de un an, mai precis 9 luni după demisia acestuia, Juncker emerge ca fiind candidatul celui mai important partid european în alegerile europene din 2014. Memoria politicienilor din PPE a fost sigur de scurtă durată. Trebuie totuşi spus că scandalul a avut loc la nivel naţional. Mai mult, Juncker era implicat în mod indirect, fiind el însuşi victima înregistrărilor abuzive. Altfel spus, Junker a fost acuzat de neglijenţă şi nu i s-a atribuit niciun fel de delict. De altfel, linia de apărare a acestuia a fost aceea că era prea ocupat cu agenda de guvernare pentru a urmări şi activitatea serviciului de informaţii.

Dar, legându-ne de cele spuse la prima dumneavoastră întrebare, o frază citată într-un articol publicat de Der Spiegel este extrem de importantă în a explica reconvertirea europeană a lui Juncker: Luxemburgul era un lac prea mic pentru un peşte aşa de mare. Juncker era una din cele mai sigure alegeri: disponibil, extrem de competent, eurofil declarat şi, nu cred că trebuie ignorat, reprezentant al unui Stat mic, ceea ce liniştea ex-ante ambiţiile marilor state. Mai mult chiar, Juncker aducea în politica europeană şi bagajul indispensabil al oricărui politician dintr-un stat mic: acela de a fi un abil diplomat cu marile state. Pe scurt, Juncker era un veteran competent al politicii, dar şi un excelent diplomat şi negociator, elemente extrem de importante în timpurile tulburi de după 2007. Din acest punct de vedere, Michel Barnier avea un mare handicap: reprezenta Franţa şi risca să fie perceput ca fiind un reprezentant al Franţei mai mult decât un preşedinte al Comisiei. La fel de important este de amintit o oarecare datorie morală: în 2009 numele său fusese vehiculat ca fiind în pole position pentru a deveni Preşedinte al Consiliului European, fiindu-i preferat in extremis belgianul mult mai puţin ambiţios şi mai puţin cunoscut Herman Van Rompuy.

Sunt deci mai multe elemente care converg în a explica alegerea lui Juncker în 2014 ca reprezentant al PPE şi aceasta deşi împotriva lui avea să se exprime vehemento parte din delegaţia britanică (UKIP-ul şi o parte din conservatori). De altfel, alegerea efectivă avea să se facă cu voturile a 26 din cele 28 state membre. Totuşi, dacă ne referim la poziţia UK, trebuie spus că nu este atât o opoziţie faţă de persoana lui Juncker, cât o respingere a modalităţii de desemnare a preşedintelui Comisiei. Poziţia prim-ministrului britanic de atunci, David Cameron, era clară: prin identificarea unor Spitzenkandidaten se uzurpa de facto dreptul liderilor naţionali de a desemna preşedintele Comisiei într-o întâlnire secretă, cu un vot informal şi unanim. O poziţie la fel de critică este exprimată de Viktor Orbán.

Totuşi, pentru Franţa şi Germania, dar şi pentru majoritatea statelor membre, Juncker era soluţia cea mai potrivită într-un moment de cumpănă; el reprezenta deschis soluţia de continuitate eurofilă. Simbolic de altfel, Juncker elogiază preşedinţia Delors şi implicit se plasează ca fiind un apărător al Europei.

Cum evaluaţi activitatea și notorietatea lui Juncker în timpul mandatului de președinte al Comisiei Europene?

Juncker este cu siguranţă un preşedinte vizibil şi activ. De la Planul de investiţii la luările de poziţie în legătură cu alegeri naţionale în care partide radicale populiste ameninţau direct proiectul european, Juncker este promotorul unui activism al Comisiei Europene. Preşedinţia sa cred că poate fi sintetizată ca fiind aceea a unei integrări acceptate, fără a lăsa spaţiu unui proiect federal efectiv. Dacă puţini sunt cei care îi contestă ataşamentul la proiectul european, Junker este criticat de dreapta radicală populistă ca fiind reprezentarea uzurpării suveranităţii naţionale. La stânga este la fel de criticat ca fiind suţinătorul unor poziţii ultraliberale. De exemplu, avea să fie foarte criticat în contextul directivei angajaţilor detaşaţi sau de supunerea necondiţionată a viziunii Schaüble în chestiunea greacă.

Care sunt punctele forte ale Președintelui Comisiei Europene? Dar cele slabe?

Cred că am răspuns oarecum la această întrebare mai sus: deşi este produsul unei alegeri democratice bazată sigur pe ceea ce numim în jargon alegeri de mâna a doua, Juncker nu are o legitimitatea democratică puternică. Participarea la alegerile din mai 2014 a fost foarte scăzută. Ştim şi că în competiţia pentru Parlamentul European alegătorii votează prea puţin pentru chestiuni europene şi mai degrabă pentru agenda naţională, acelaşi lucru s-a verificat şi în 2014. Din punctul de vedere al input-ului democratic, Juncker nu este un “ales” al demos-ului (cu toate dubiile care pot fi legate de aplicarea acestui concept la scala europeană). Juncker este perceput ca fiind oricum rezultatul unui compromis politic şi nu al unei adevărate alegeri. Juncker este criticat şi din punctul de vedere al output-ului: agenda europeană pe care acesta o implementeză. Este însă adesea uitat faptul că Preşedinţia sa este o Preşedinţie în timpuri tumultuoase: alegeri critice, rezultate economice dezamăgitoare, criza imigranţilor, criză în Ucraina, referendumul în UK, atacurile teroriste, spectrul permanent al unei noi crize financiare, etc.. În aceste condiţii era greu de imaginat că Juncker ar fi putut efectiv să recâştige încrederea europenilor. Dar dacă aceste elemente sunt obstacole obiective, la fel de obiectivă cred că este şi observaţia prezentă în comentariile experţilor europeni: absenţa unei viziuni clare asupra Europei. Totuşi cred că nu pot fi negate câteva elemente pozitive precum planul pentru Uniunea Energetică, pentru piaţa unică digitală sau revizuirea politicii de vecinătate. Din punctul meu de vedere, un element pozitiv este şi atenţia clară demonstrată de Comisie faţă de dialogul cu societatea. Platforma REFIT este un succes, chiar dacă mai rămân multe lucruri de perfecţionat.

Cum se raportează Jean-Claude Juncker la Uniunea Europeană? În ce măsură această viziune corespunde intereselor statelor membre?

Juncker este un fin diplomat, dar în acelaşi timp un om politic cu experienţă: lipsa sa de viziune europeană (cu toate nuanţele legate de contextul dificil) permite statelor membre să controleze agenda sau cel puţin să ridice obstacole. Vedem acest lucru clar în criza imigranţilor. Vedem acelaşi lucru în dezbaterile recente despre viitorul Europei care îl văd pe E. Macron ca fiind un artizan important în timp ce Juncker este trecut în umbră. De remarcat este şi faptul că se multiplică criticile legate de legitimitatea democratică a practicii legate de desemnarea unui Spitzenkandidat. Dincolo de Macron, vocile critice care privilegiază un rol mărit la nivelul Consiliului sunt cele exprimate de Cehia, Portugalia, Ungaria, Slovacia sau Olanda. Pentru a răspunde mai precis întrebării dumneavoastră, cred că motto-ul lui Juncker este mai mult decât clar : “Big on the big issues, small on the small ones”. Dacă ne uităm la agenda europeană din ultimii ani, vedem clar o tendinţă de centralizare în activitatea Comisiei, dar numai pe anumite chestiuni (aşa numitele high-priority policy areas), vedem şi din ce în ce mai puţin accent pus pe reglementarea de sus în jos. Adesea Juncker a intervenit pentru a sublinia că, după 2014, Comisia Europeană pe care o conduce a preferat să evite rezolvarea tuturor problemelor prin noi reguli şi standardizări,

Juncker a anunțat că nu își dorește încă un mandat la “cârma” Comisiei Europene. Considerați că va reveni în viața politică din Luxemburg? Totodată, va rămâne influent pe scena politică europeană?

Într-adevăr Juncker s-a exprimat public pe acest punct. E greu însă de prevăzut ce va face, cred că este greu de imaginat un rol de prim plan european. Cariera internaţională este sigur posibilă. Nu aş paria pe cea naţională.

[1] A fost o adevărată poveste de spionaj. S-a vorbit atunci de interceptări ilegale, de 13.000 de dosare secrete, de operaţiuni fictive pentru a acoperi plata sumei de 10 milione de dolari de către un oligarh rus unui spion spaniol.