Interviu/ Valentin Lazea, economist şef BNR: “Ne-am bătut cu dinţii şi cu unghiile pe o plăcintă mică şi a rezultat o distribuţie şi mai inegală a feliilor acesteia”

Dezbaterile referitoare la opţiunea pentru impozitarea progresivă s-au concentrat asupra consecinţelor economice privind competitivitatea şi reducerea decalajelor. Cu toate acestea, nu au fost epuizate dimensiunile complexe de înţelegere a funcţionării sistemului de impozitare. Dimensiunea sociologică şi politică a impozitării progresive completează imaginea de ansamblu asupra  evoluţiei  Contractului social  încheiat între membrii unei societăţi.

Valentin Lazea, economist şef al Băncii Naţionale a României, a analizat perspectivele şi provocările privind impozitarea progresivă, într-un interviu acordat pentru Europunkt lui Vladimir Adrian Costea.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne prezentaţi succint, din perspectivă economică, principalele argumente “pro” şi “contra” privind impozitarea progresivă.

Valentin Lazea: Pentru a fi exacţi, ar trebui să vorbim despre reintroducerea globalizării veniturilor, împreună cu impozitarea progresivă; cele două constituie faţete ale aceleiaşi monede.

Acest sistem de impozitare a mai fost practicat de România în perioada 2001 – 2004. Prin globalizare se înţelege însumarea tuturor veniturilor realizate de un cetăţean (salarii, dividende, venituri din chirii, venituri din dobânzi, venituri din drepturi de autor etc). Astăzi, acestea nu se însumează (pe considerentul că impozitarea cu o cotă unică face inutilă o astfel de însumare), ceea ce permite ca unele categorii de venituri să scape de impozitare, “trecând pe sub radarul” autorităţii fiscale. În plus, cota iniţial unică s-a diluat prin diverse exceptări de la regulă, astfel încât de facto nu mai putem vorbi de o impozitare unitară. Prin impozitare progresivă înţelegem că veniturile care, prin cumulare, depăşesc anumite niveluri, sunt impozitate (numai ele, nu întregul venit!) cu cote de impozitare superioare. De exemplu, în perioada 2001-2004, cota cea mai înaltă de impozitare era de 40%, iar cota medie efectivă pe care o suportă contribuabilul se cifra în jur de 23-24%. Esenţiale în proiectarea unui nou sistem de impozitare progresivă sunt două aspecte:

1. Cotele de impozitare trebuie să fie moderate, astfel încât cei care înregistrează veniturile cele mai mari să nu resimtă impozitarea progresivă ca pe o spoliere. De exemplu, un sistem cu trei cote (16% pentru venituri cumulate sub 7500 lei), 20% pentru venituri peste 7500 lei, dar sub 15000 lei, respectiv 25% pentru veniturile mai mari de 15000 lei) cred că ar putea fi acceptabilă. Cota cea mai înaltă de impozitare ar fi 25% (nu 40%, ca în trecut), iar cota medie efectivă suportată de contribuabilul relativ bine plătit ar fi în jur de 18 – 19% (nu de 23-24 %, ca în trecut). O notă de subsol: de ce 16, 20 si 25 %? Pentru că aceste numere reprezintă fracţii uşor de înţeles din venitul întreg (o şesime, o cincime, respectiv un sfert).
2. Întregul exerciţiu al revenirii la globalizarea veniturilor şi la impozitarea progresivă ar trebui să aducă un plus de venituri la bugetul de stat, care astăzi nu are suficiente fonduri pentru a-şi îndeplini funcţiile publice, de asigurare a educaţiei, a sănătăţii, a infrastructurii, a cercetării, a apărării etc. De aceea, mi se par neavenite propunerile de însoţire a impozitării progresive cu diverse deduceri de taxe sau cu introducerea de cote de impozitare inferioare. Mi se pare că astfel este “vândută vrabia de pe gard”, în sensul amanetării unor venituri ipotetice (încă nerealizate), pentru scopuri care nu sunt de natura funcţiilor publice.

Odată definiţi termenii discuţiei, putem analiza argumentele economice pro şi contra globalizării veniturilor cu impozitare progresivă. Din capul locului, trebuie spus că din punct de vedere strict economic, aceste argumente se află intr-un relativ echilibru:

Contra: sistemul globalizării este greoi, cere formularistică multă, birocraţie etc.

Pro: chiar dacă fiscul trebuie să aloce resurse suplimentare, se câştigă o mai bună şi mai completă evidenţă a capacităţii de plată a oricărui cetăţean. Din vremuri antice, statele bine organizate au ţinut o evidenţă clară a capacităţii de impozitare individuală; din contră, statele slabe/dezorganizate au lăsat acest aspect la voia întâmplării.

Contra: în sistemul cotei unice creşte eficienţa colectării, datorită conformării voluntare superioare din partea cetăţenilor.

Pro: chiar dacă gradul de conformare voluntară scade în sistemul impozitării progresive, el este compensat, în colectare, prin luarea în consideraţie a tuturor veniturilor (acestea nu mai trec “pe sub radarul” fiscului) şi prin cotele de impozitare moderat superioare (de aceea nu trebuie admise cote mai mici decât cota standard de 16%, nici deduceri).

Contra: fiscalitatea redusă este singurul atu al României în atragerea de investitori străini, în condiţiile în care acestora nu li se oferă nimic altceva (infrastructură, stabilitate legislativă, cercetare-inovare etc.)

Pro: la nivelurile moderate de care vorbim (16, 20, 25%) fiscalitatea din România încă ar fi moderată. În plus, argumentul impozitelor reduse constituie o scuză excelentă pentru a nu face niciodată nimic pentru îmbunătăţirea celorlalte domenii.

Contra: cetăţenii cei mai muncitori/întreprinzători sunt penalizaţi de cotele superioare de impozitare, fapt care contribuie la fenomenul de “fuga creierelor”.

Pro: la nivelurile moderate de care vorbim (16, 20, 25%) cotele de impozitare din România ar fi mult mai mici decât în statele dezvoltate, unde impozitarea progresivă e mult mai accentuată (şi înspre care se presupune că “ar fugi creierele”).

Aşadar, în domeniul argumentelor economice există un echilibru între argumentele pro şi contra. Dacă însă depăşim cadrul strict economic şi ne referim la consecinţele sociale şi politice ale diverselor tipuri de impozitare, tabloul va arăta complet diferit.

Dintr-o perspectivă mai largă, care sunt argumentele de ordin sociologic şi politic pe care le identificaţi în raport cu reintroducerea impozitării progresive?

Orice sistem de impozitare reflectă un anumit Contract social între membrii unei societăţi: cetăţeni înstăriţi, cetăţeni nevoiaşi, stat. Astfel, se presupune că cei care au mai multe resurse au şi mai multe obligaţii. Printre acestea, sunt obligaţi de a îndruma statul pe un drum al dezvoltării care să fie benefic tuturor (şi nu doar propriilor interese); de a-i trata pe cei nevoiaşi cu respect si de a le oferi egalitate de şanse în ceea ce priveşte dezvoltarea personală; de a evita antrenarea ţării în aventuri economice, diplomatice sau militare etc. Cu alte cuvinte, elitele (din perspectiva materială) au nu numai drepturi, ci şi obligaţii, iar acestea sunt proporţional mai mari decât drepturile. Cei care sunt nevoiaşi acceptă o anumită inegalitate, atât timp cât aceasta nu creşte exponenţial. Sau atât timp cât sunt trataţi cu respect şi li se oferă egalitatea de şanse. Sau, cel puţin, dacă inegalitatea creşte şi nu li se oferă respect şi egalitate de şanse, să nu fie antrenaţi în aventuri economice, diplomatice şi militare, pe care tot ei le vor plăti. Statul, la rândul său, trebuie sa livreze la un nivel acceptabil bunurile publice de care vorbeam (educaţie, sănătate, infrastructură, cercetare, apărare etc.) şi să-şi trateze echidistant cetăţenii, printr-o reducere a corupţiei şi a clientelismului politic.

Dacă ne uităm la România, nici una din aceste cerinţe minimale nu este îndeplinită: Contractul social este rupt în bucăţi şi fiecare actor îşi vede interesul propriu, în detrimentul interesului general. Desigur, impozitarea progresivă este doar o mică părticică a soluţiei, multe alte lucruri fiind necesare concomitent, dar este un pas necesar dacă se doreşte coagularea unei solidarităţi naţionale şi crearea perspectivelor de dezvoltare a ţării. Altfel, România va rămâne cantonată în subdezvoltare şi în imposibilitatea unui proiect comun.

Sistemul de impozitare este o reflectare în sfera economicului a principalelor trăsături psihologice ale unui popor. Or, în cazul României, una din trăsăturile psihologice fundamentale o constituie neîncrederea. În toate clasamentele internaţionale, România se situează în partea de jos în ceea ce priveşte încrederea. (Să nu uităm că ambele balade naţionale, “Mioriţa” şi “Meşterul Manole” vorbesc în esenţă despre trădare şi despre înşelarea încrederii persoanei apropiate). Impozitarea progresivă şi multe alte măsuri similare sunt greu de acceptat în astfel de societăţi, unde neîncrederea este trăsătura dominantă şi unde fiecare se descurcă pe cont propriu. Dar astfel de societăţi necooperante îşi retează singure şansele de dezvoltare.

Care sunt temerile şi stereotipurile care persistă în societate în raport cu tema impozitării progresive?

Din cauza situării în afara cadrului general descris mai sus (al Contractului social), majoritatea discuţiilor despre globalizarea cu impozitare progresivă sunt purtate din perspectiva interesului personal imediat. Un stereotip larg întâlnit este acela al statului minimal, care ar trebui, conform acestei teorii, să se retragă din furnizarea bunurilor sociale sus-amintite. Pe aceştia i-aş întreba: câtă cercetare-inovare a finanţat sectorul privat (autohton şi străin) în ultimii 28 de ani? Sau câţi kilometri de infrastructură de transport a construit sectorul privat? Un alt stereotip este acela conform căruia orice ban dat sub forma de impozit statului este un ban pierdut. Acestora le-aş răspunde: dacă în materie de şcoală şi de sănătate ne putem descurca fără sectorul de stat (cei care avem suficienţi bani), cum facem cu siguranţa publică şi cu apărarea? Ne angajăm fiecare câte un echipaj de poliţie sau câte un pluton (privat) de soldaţi? Stereotipul conform căruia toţi cei care sunt săraci nu au pe nimeni a învinui pentru aceasta decât pe sine însuşi ar putea fi adevărat dacă în ultimii 28 de ani societatea românească ar fi oferit egalitate de şanse. Or ştim cu toţii că, dacă ai ghinionul de a te fi născut în mediul rural, ai un handicap aproape insurmontabil în România.

Am asistat la discuţii în care unele persoane respingeau din principiu ideea impozitării progresive, temându-se de ea chiar dacă nu le era aplicabilă. De exemplu, un grup de cetăţeni care afirmau că sunt prea săraci pentru a-şi putea permite mici plăceri, de genul unei excursii (am toate motivele să îi cred) se revoltau la ideea aplicării impozitului progresiv, fără a observa că veniturile lor mici nu îi făceau eligibili pentru tranşele superioare de impozitare, ca atare, nu ar fi pierdut nimic în comparaţie cu situaţia din prezent, când sunt impozitaţi la cota unică.

În fine, un stereotip larg răspândit este etichetarea din punct de vedere politic a oricui susţine revenirea la impozitarea progresivă drept stângist, neo-comunist etc., fără a se observa că şi ţările cele mai liberale, precum Statele Unite sau Marea Britanie practică acest tip de impozitare şi nimănui (nici măcar preşedintelui Trump) nu îi trece prin minte ideea renunţării la el.

Este pregătită societatea civilă şi elita politică din România pentru adoptarea unui nou contract social bazat pe încredere şi solidaritate?

Din tot ce am arătat până în prezent, răspunsul este un răsunător NU. Ar fi nevoie de o discuţie serioasă, care pe lângă economişti să antreneze sociologi, psihologi, politologi, care să fie capabili şi doritori să discute “cu cărţile pe masă”, dincolo de interesul personal sau de afinităţile politice. Mă îndoiesc că avem suficienţi oameni de acest gen în ţară, cel puţin în generaţia mea, a celor trecuţi de 50 de ani. Poate o rază de speranţă să vină de la generaţia tânără, cu condiţia ca aceştia să depăşească etapa Facebook şi Twitter. Ceea ce este în joc, repet, este statutul României, de stat dezvoltat sau de stat căzut în capcana venitului mijlociu (aşa cum sunt marea majoritate în lume).

Când spun că discuţia trebuie să depăşească sfera strict economică, îmi dau seama că şi aceasta este o propunere riscantă, în context românesc. De câte ori politicul s-a implicat (fără a avea cunoştinţele necesare) în sfera economică, a ieşit rău. De aceea, nu ne putem lăuda, în ultimii 28 de ani, nici cu creşterea sustenabilă, sănătoasă a ”plăcintei comune” (a se citi: Produsul Intern Brut), nici cu împărţirea acesteia. Astfel, ori de câte ori dreapta a venit la putere, a încercat să îşi satisfacă clientela prin măsuri care au depăşit sfera raţionalităţii economice: restitutio in integrum, care face ca în România anului 2018 să se consume mai multă energie în redistribuirea avuţiilor trecute decât în crearea de avuţii noi (situaţie unică în Europa), sau cota unică de impozitare stabilită prin supralicitare politică la 16% (atunci când raţional economic ar fi fost 19%, precum în Slovacia). La rândul ei, când a venit stânga la putere, a luat măsuri care au negat aritmetica economică, precum creşterea cu 20 – 30 la sută a unor salarii (fără legătură cu productivitatea sau cu competitivitatea), sau precum creşterea punctului de pensie atunci când bugetul asigurărilor sociale era deja în deficit, iar perspectiva demografică era total nefavorabilă. În concluzie, “ne-am bătut cu dinţii şi cu unghiile” pe o plăcintă mică, ceea ce a rezultat fiind o distribuţie şi mai inegală a feliilor acesteia, gradul de inegalitate crescând în România în aceşti 28 de ani.

Cum sa spargi aceste cercuri vicioase? De unde să începi pentru a construi ceva? În mod evident, primul pas (chiar dacă simbolic) trebuie făcut de către cei înstăriţi, cei care au beneficiat de piaţa liberă şi care, în virtutea acestui fapt, au şi responsabilităţi mai mari. Iată de ce o atitudine generoasă din partea acestora privind globalizarea veniturilor şi impozitul progresiv ar putea însemna intrarea într-o nouă paradigmă de dezvoltare.

Opiniile prezentate sunt personale şi nu implică în nici un fel Banca Naţională a României.