O istorie de demult: purgatoriul de dinaintea Marii Uniri

Istoria oficială, cea de dinainte şi de după anul 1989, face din Unire încununarea unei lupte eroice. Cronica Marelui Război este atent curăţată de orice zgură care ar putea întina imaculata imagine a excelenţei noastre. Trecutul este purificat, controlat, spre a deveni materia din care se croiesc discursurile de politicieni, obligatoriu mobilizatoare. Centenarul va fi, după toata aparenţele, o afacere de partid şi de stat dominată de mediocritatea sufocantă care este marca regimului Dragnea. Marea Unire este convocată spre a justifica măreţia epocii pe care o trăim.

În contra acestui curent de auto-glorificare demagogică şi de torpoare intelectuală, Daniel Cain restituie încă un element din dosarul delicat şi sensibil al Unirii. Editarea amintirilor lui Grigore Procopiu restituie nu doar vocea unui politician atipic, atunci ca şi acum, dar desenează şi tabloul unei Românii care nu se incadrează în stereotipurile pe care le pune în circulaţia varianta agreată de istorie naţională. Ceea ce domină, în aceste pagini, nu este exaltarea faptelor de arme, ci tensiunea unor alegeri care se fac sub presiunea dezastrului militar din 1916 şi a revoluţiilor ruse de la 1917. Cronica lui Grigore Procopiu este una a purgatoriului pe care îl traversează România, înainte de redempţiune.

Catastrofă şi mântuire

România ce alege să intre în Marele Război, spre a îndeplini unul dintre obiectivele sale naţionale,este confruntată cu dinamica unei confruntări militare teribile prin intensitatea carnagiului şi complexitatea de instrumente de exterminare. Fragilitatea statului român este expusă în mod dramatic, în lunile de după august 1916. De la structura politică la armată şi administraţie, întreaga arhitectură a organizării noastre se prăbuşeşte, înlăturată fiind de panica retragerii şi de catastrofa umanitară pe care o provoacă. România cabinetului Brătianu este aruncată în acest infern din care nu mai pare să fie ieşire. Refugiul din Moldova este precedat de imensa suferinţă a dislocărilor de populaţie. Marşul triumfal devine o tragedie fără precedent.

Grigore Procopiu este martorul acestui colaps al statalităţii româneşti. Cadavrele care zac pe marginea drumurilor anunţă reunirea autorităţilor într-un Iaşi copleşit de mulţimea care se îndreaptă spre el, ca spre un teritoriu al salvării. Capitala Moldovei este investită de destin cu misiunea de a fi sanctuarul în care se adăposteşte ceea ce mai rămâne din România. Regruparea Adunărilor, în acest spaţiu sub asediu, este gestul prin care se reafirmă continuitatea suveranităţii autohtone.

Dar refugiul de la Iaşi, cel în cursul căruia se adoptă exproprierea şi votul universal masculin, este doar o pagină din acest roman al purgatoriului românesc. Anul 1917 este, simultan, cel al marilor victorii militare, anul redescoperirii curajului şi al gloriei, dar şi cel al celor două revoluţii ruse. Între februarie şi octombrie, Imperiul Ţarist, unicul aliat situat în proximitate geografică, este afectat de valul seismic al anarhiei. Armatele ruse sunt contaminate de morbul indisciplinei şi al pacifismului. Şi, mai presus de toate, bolşevismul se conturează ca agent al schimbării revoluţionare.

Pe acest fundal al mişcărilor cataclismice, opţiunile din acest moment dramatic sunt din ce în ce mai reduse şi mai neliniştitoare. Evacuarea unui număr de parlamentari spre Sudul Rusiei se dovedeşte a fi o iniţiativă cu efecte secundar imposibil de anticipat. Odessa este nu doar locul în care se află o colonie românească, dar şi focarul insurecţional dinspre care iradiază leninismul. De la finele lui 1917, Rusia încetează să mai fie, nominal, un aliat. Contenciosul dintre România şi bolşevici debutează acum, spre a domina, de o manieră implacabila, existenţa de până la 1940 a statului român.

Evenimentele se dezvoltă, accelerat. Pacea separată cu Puterile Centrale este, în acest context de bolşevizare crescând, imposibil de evitat. Din visul României Mari nu pare să supravieţuiască nimic. România intră în sfera protectoratului german, asemeni Ucrainei Hatmanului. Unirea cu Basarabia din martie 1918 este efectul auto-determinării înfăptuite în contra voinţei leniniste. Ruptura ideologică cu bolşevismul este acompaniată de apariţia unui dosar al revendicărilor teritoriale. Rusia sovietică este, de acum înainte, inamicul României “imperialiste”.

România, este, în lunile de dinainte de prăbuşirea Puterilor Centrale, încremenită în acest domeniu al purgatoriului. Ceea ce o salvează şi o îndrumă spre salvare este cursul războiului din care se retrăsese. Eliminarea guvernului Marghiloman şi repudierea păcii separate marchează detaşarea de protectorat şi de ocupaţie. Ceea ce urmează este istoria României Mari.

În cele din urmă, România câştigă pacea după pierderea unui război. Lecţia purgatoriului este uitată, spre a permite evocarea momentului de încununare al luptei naţionale. Amintirea catastrofei şi al refugiului este împins în plan secund. Slăbiciunea statului ea, însă, durează şi supravieţuieşte ca o constantă fatidică, una pe care anul 1940 o relevă, în tuşe tragice. Temeliile de la 1916 sunt la fel de şubrede ca şi cele de două decenii şi jumătate mai târziu.

La centenar, depoziţia lui Grigore Procopiu conturează imaginea acestei alte istorii, imposibil de încadrat în tiparul eroizant şi demagogic. Luciditatea patriotică are sens doar dacă încurajează examinarea trecutului care ne bântuie: la un veac de atunci, edificiul statului nostru rămâne a fi de reconstruit.

Articol apărut pe LaPunkt.