Interviu/ Adrian Moise, reprezentant al salariaților în Consiliul de Administraţie la Societatea Română de Radiodifuziune: “Dacă jurnaliștii nu-și dau seama că este nevoie să existe o voce puternică a jurnaliștilor, coagulată într-o formă asociativă și sindicală, vor pierde mult”

Jurnalismul este o profesie cu aceleași dificultăți și satisfacții pe care le implică și celelalte domenii de activitate. Deși opinia publică tinde să nu îl pună pe jurnalist pe aceeași treaptă cu avocatul sau medicul, jurnalismul are nevoie de o reglementare specifică, de sprijinul societății pe care o slujește și de atenția autorităților, mai ales în contextul actual. De curând, jurnalistul de investigații slovac, Ján Kuciak, și partenera sa de viață au fost uciși în urma unor anchete ce vizau cazuri de corupție la nivel înalt. Acest caz, precum și altele anterioare, ne determină să ne punem întrebarea legitimă, cine îl protejează pe jurnalistul român?

Adrian Moise este reprezentant al salariaților în Consiliul de Administraţie la Societatea Română de Radiodifuziune şi preşedinte al Comitetului Sectorial Mass-Media din 2010. Adrian Moise ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la perspectivele şi provocările privind respectarea drepturilor jurnalistului în România, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne oferiți o imagine de ansamblu a evoluției reglementării drepturilor în materia jurnalismului, în România, începând cu anii 1990, până în prezent. Care au fost cele mai importante momente?

Adrian Moise: Aș putea spune că după revoluție presa a explodat pur și simplu, la vremea respectivă se căutau ziarele. Tirajele erau foarte mari. Din păcate, nimeni nu s-a preocupat de drepturile jurnaliștilor. Asta pentru că presa s-a simțit liberă, însă ușor-ușor au început să fie atacuri la adresa presei, încercându-se a se închide gura acesteia. Nu a existat o preocupare efectivă pentru apărarea drepturilor jurnaliștilor. Preocuparea a început după perioada în care Năstase era la putere și au început să existe presiuni foarte mari la adresa jurnaliștilor. Oamenii și-au dat seama că nu au drepturi. Cei care munceau fără contracte individuale de muncă și cei cu drepturi de autor și-au dat seama că, odată cu trecerea timpului, vor ieși la pensie fără să fi acumulat nimic. Atunci, împreună cu câțiva colegi, am pus bazele primei forme de organizare a unei uniuni sindicale, a unei forme federative, care să demareze acest proces de negociere. Astfel, în anul 2004, ne-am strâns, cele 4 federații, și am început să punem bazele unei uniuni. Se numea, la vremea respectivă, Uniunea Sindicală MediaSind. Federația pe care o conduceam, Federația Sindicatelor de Societate Română de Radiodifuziune, Federația Sindicatelor Unite din TVR, acestea fiind cele mai importante forțe pentru că aveau și foarte mulți membri, după care o asociație care s-a transformat în sindicat, Sindicatul Ziariștilor din România (SZR), și mai era Federația Sindicatelor Jurnaliștilor și Tipografilor din România. Deci, cele 4 federații au făcut această uniune, prin care s-a dorit negocierea unui contract la nivel de ramură mass-media.

Dar ca să negociezi trebuie să ai un partener de negociere.

La vremea respectivă, am purtat discuții cu Clubul Român de Presă, pentru că era, din partea presei, o entitate coagulată, pentru că nu exista, din păcate, patronatul din presă, vorbim de un patronat adevărat, nu de o asociație. În discuțiile purtate cu Cristian Tudor Popescu, care era președintele Clubului Român de Presă, i-am transmis că noi vrem să negociem, dar el ne-a raspuns că nu este patronat. Atunci am reușit, prin intermediul Uniunii Naționale a Patronatului Român din România, unde era Marian Petre Miluț, să fie integrată această formă de asociere, astfel încât să vină alături de ei Clubul Român de Presă și să începem negocierea primului contract colectiv de muncă la nivel de ramură mass-media.

Acesta a fost primul pas în care am reușit. La început, normal că nu poți să obții foarte multe drepturi. Sunt foarte multe lucruri de negociat, dar am reușit pentru prima oară în istoria României. Niciodată nu a mai fost negociat un contract colectiv de muncă la nivel de sector mass-media. Era primul contract colectiv de muncă.

La oră actuală, pot spune că, din păcate, nu mai există un astfel de contract. Asta este din cauza modificării legii, din anul 2011, când s-a modificat și legislația privind Codul Muncii și modul în care se poate obține reprezentativitatea, atât din partea sindicală, dar și din partea patronatului. Din acest motiv, la ora actuală, în România, cred că mai sunt doar 2 sau 3 contracte la nivel de sectoare de activitate. În rest, în proporție de 90%, acestea nu mai există.

Pentru a înțelege mai bine importanța acestui contract de muncă, vă rog să ne spuneţi care au fost și sunt presiunile la care sunt expuși jurnaliștii în România, tocmai din cauza acestei lipse a contractului colectiv de muncă?

Sunt mai multe cauze care au generat presiunile despre care se discută. În primul rând, una dintre cauze a fost, din păcate, existența jurnaliștilor plătiți din bani publici și acum nu vorbim la modul general de presă, dar sunt jurnaliștii în zona publică, aici vorbim de Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune și Agenția de presă Agerpres, jurnaliști plătiți din banii cetățenilor. Restul, latura cealaltă, zona privată se confrunta cu presiuni foarte mari, căci, dacă nu ascultai de cei care erau patroni și nu făceai ca ei, atunci îți pierdeai locul de muncă.

Salariile n-au fost foarte mari, au fost doar niște vârfuri, ProTV, spre exemplu, și știm foarte bine că doar vârfurile primeau niște salarii foarte mari. În rest, ceilalți erau angajați de alte firme și contractele erau realizate prin intermediul firmelor, pe firmă și între firme, și tot așa, fără a li se asigura un trai decent, fără a li se asigura o pensie. Revin acum și spun că oamenii nu au conștientizat importanța acestor drepturi. Și au fost, din păcate, individualiști. Adică, nu s-au gândit să se grupeze cumva să-și apere drepturile. Ne-am gândit noi, dar, din păcate, nu e de ajuns doar să te gândești! Sunt și jurnaliști foarte mari care ar fi putut să pună umărul, să empatizeze cu această coalizare a jurnaliștilor.

În prezent, s-a schimbat situația față de problema la care aţi făcut referire, privind lipsa de coalizare a jurnaliștilor?

Nu s-a schimbat!

Mai mult de atât, aș putea spune că, din păcate, la ora actuală vedem că s-au făcut dezvăluiri care confirmă faptul că anumiți jurnaliști ar fi fost plătiți de către oameni politici. Culmea, sunt câteva zeci de exemple, unii dintre cei care erau considerați jurnaliști foarte buni. Ori, starea asta a făcut ca alții să nu mai aibă locuri de muncă, să plece din locul respectiv și au găsit drept soluție deschiderea un blog, pentru a se descurca pe cont propriu, ceea ce a determinat ca presa să aibă de suferit.

La oră actuală nu există contract colectiv de muncă.

În anul 2011, îmi aduc aminte că a fost o situație foarte ciudată. După ce am negociat mai multe luni de zile la Ministerul Muncii, privind sectoarele de activitate, noi am spus să nu se unească ramura culturii cu ramura mass-media, pentru că nu au legătură între ele.

Este vorba de activități diferite, chiar dacă, aparent, cultura ar fi înrudită jurnalismului, nu au nici o legătură una cu cealaltă, vorbim de activitățile din zona jurnalistică și cele din zona culturii, desfășurate de bibliotecari, de actori. N-au legătură unii cu alții. Jurnalismul este altceva. Până la urmă, au unit aceste două ramuri de activitate și așa s-a creat sectorul cultură și mass-media.

Am cerut să ne despartă! Acum, se pare că, vor să umble iar la această chestiune. Din păcate, acest pas ciudat al celor din zona politică nu face decât să aducă foarte mari deservicii presei și jurnaliștilor.

Care sunt modificările pe care le considerați necesare acum, în spațiul românesc, pentru a proteja jurnalistul în fața presiunilor externe, dar și în fața presiunilor venite din partea redacției?

Din păcate, oamenii nu-și văd de interesul, să-l numim personal, dar și cel colectiv decât în momentul în care se întâmplă ceva. Momentul în care se întâmplă ceva este momentul în care, spre exemplu, jurnalistul intră în conflict cu șeful de redacție. Când conflictul atinge anumite tensiuni care nu mai pot fi stinse, atunci își dă seama că are de ales între a închide gura sau a-și da demisia și a pleca.

Din păcate, alte opțiuni nu are. Ori ești un jurnalist foarte, foarte bun și atunci ești căutat, dar în alte situații este foarte greu să-ți găsești ceva de muncă. Observăm că se acceptă această situație stranie. Jurnalistul nu se gândește la sindicat decât în momente limită și-atunci se întreabă dacă poate primi ajutor din vreo parte. Adică, prin ajutorul, înțelegând aici, cel al sindicatului. Pentru că el, în loc să se înscrie în sindicat, să fie parte unui sindicat al jurnaliștilor, el face acest demers doar în momentul în care este dat afară sau se simte amenințat în această privință. Nu se gândește înainte a-și apăra drepturile de autor, să inițieze o procedură în această direcție sau pentru a beneficia de o pensie. Uite, unii au case de pensii speciale. Chiar în perioada interbelică a existat o Casă de Ajutor Reciproc și de Pensii a Jurnaliștilor. Din păcate, am încercat să dăm de urma acestei Case, să o refacem. Nu am reușit să găsim nimic semnificativ. Cam așa stau lucrurile.

În spațiul european există reglementări în acest domeniu, la nivelul instituțiilor europene pentru a proteja jurnaliștii în aceste momente?

Da, sigur că există.

Eu am fost mai mulți ani de zile reprezentantul Federației Române a Jurnaliștilor MediaSind, prin intermediul Federației Europene a Jurnaliștilor, la Comitetul de Dialog Social al Sectorului Audiovizual din cadrul Comisiei Europene, la Bruxelles. În 2006, ne-am afiliat la Federația Europeană a Jurnaliștilor (EFJ) și Federației Internaționale a Jurnaliștilor (FIJ).

FIJ-ul este cea mai mare organizație a jurnaliștilor din lume, cu peste 600.000 de membri. Iar Federația Europeană a jurnaliștilor fiind în UE s-a format că o structură, astfel încât să fie pusă în acord cu instituțiile europene. A contat foarte mult pentru că, prin intermediul dezbaterilor sau a Comitetului de dialog social al sectorului audiovizual de la Bruxelless, unde se țin o data la 3-4 luni întâlniri, se discută mai multe probleme ale jurnaliștilor.

Ne întâlnim acolo cu colegi din Grecia, Germania, Franța, Italia, Marea Britanie, Ungaria, Bulgaria etc. Am împărtășit de multe ori probleme pe care le au ei. Vorbim de spațiul estic și aici ne întâlneam cu colegi din Slovenia, din Serbia, Bulgaria, Ungaria. Să ne aducem aminte că acum câțiva ani de zile a fost închisă Radioteleviziunea din Grecia. EFJ a făcut presiuni foarte mari, împreună cu Uniunea Europeană de Radio, înspre Guvernul Greciei să redeschidă Radioteleviziunea Elenă. Și am reușit!

Noi am încercat să ne integrăm foarte repede și am reușit să ne facem vizibili. Numai că toate chestiunile acestea sunt utile doar în momentul în care apar probleme foarte grave, unde pot să intervină și să tragă un semnal de alarmă, la guvernul sau președintele acelei ţări. În general, trebuie să te descurci în plan local.

De exemplu, ei gândesc anumite instrumente, cum ar fi standardizarea pe care și noi o avem la ora actuală în România, privind clasificarea ocupațiilor din România. Adică, dacă e vorba, să spunem, de reporter. Reporterul TV trebuie să aibă un standard profesional. Acest standard profesional trebuie să fie identic în România, pentru toți reporterii TV. Adică, din momentul în care ai o fișă a postului de reporter radio, acea fișă a postului trebuie să fie aproape identică pentru reporterul de la Radiocontact, Radio România Actualități, Radio ProFM etc. La fel și cu realizatorul de radio, editorul de radio, partea tehnică la fel.

La nivel european, acum, se lucrează la o îmbinare a acestor standarde care există în fiecare țară și se dorește a fi realizată o politică uniformă. Ei construiesc, au ajuns la un nivelul în care nu se confruntă cu problemele pe care le avem noi și construiesc aceste instrumente foarte utile.

Este adevărat că sunt multe provocări care vin din Estul Europei, vorbim acum de fake news, vorbim de îmbâcsirea, să zicem, a zonei publice, a ceea ce se prezintă ca știri în presă, manipulate de Moscova prin intermediul chiar a unor personaje care dețin anumite ziare, site-uri, trusturi sau chiar televiziuni.

Din păcate, presa nu este nici măcar apărată și nici nu are, la ora actuală, deși am cerut o formă de protecție. Totuși, este considerată a patra putere în stat, dar noi nu suntem sprijiniți, deși există o directivă europeană, dată exact după ce a fost perioada aceea critică, în 2008, când a căzut economia și în Europa, și în Statele Unite, prin care s-a spus că presa trebuie ajutată. Ne dorim să existe posibilitatea ca guvernul, statul român să sprijine presa, să îi ofere facilități.

De exemplu, scăderea TVA. În anumite țări, TVA-ul este zero, fie că vorbim de ziare, fie că vorbim de transport pentru presă, facilități pentru jurnaliști.

Îmi aduc aminte că am fost în Belgia, la o adunare generală a EFJ, unde am mers cu trenul de la aeroport până în localitatea respectivă, vreo 150 de kilometri. Am mers cu trenul pentru că aveam o hârtie prin care dovedeam că eram membru din partea Federației din statul belgian. Pe vremea lui Ceaușescu exista gratuitate a transportului pe căile ferate. Da, jurnaliștii pe vremea lui Ceaușescu aveau niște facilități legate de transportul în comun, de tren, se puteau deplasa, că să-și facă documentarea. Din păcate, acum nu există așa ceva. Nu există facilități, nu există nimic. Adică, fiecare se descurcă independent.

Mai grav, în ultimul timp, în spațiul european și în România, vedem că s-au diversificat formele de presiune asupra jurnaliștilor și a membrilor familiilor acestora. Vedem că se ajunge până la anumite asasinate în cazul unor jurnaliști. Ce trebuie să facă un jurnalist când este supus unor astfel de presiuni? Care sunt recomandările sau care sunt pașii pe care trebuie să-i facă?

Aș putea spune că până acum ceva timp nu s-a întâmplat, adică nu au fost cazuri. Au fost niște agresiuni sau niște amenințări. Sunt mulți jurnaliști care pot spune că au primit amenințări, dar acest lucru nu i-a împiedicat să își continue activitatea. Un jurnalist adevărat nu se împiedică de chestia asta. Dar acum, mai ales în ultima perioadă, vorbim de ultimele câteva luni de zile, am văzut asasinate ale unor jurnaliști care au încercat să scoată la iveală chestiuni legate de corupție la nivel mare, care au deranjat anumite cercuri. Când constatăm că o jurnalistă din Malta a fost asasinată, iar cum câteva săptămâni, un jurnalist din Slovacia cu prietena lui au avut același sfârșit intervine un semn de întrebare. Pentru că aceasta este o formă de intimidare, prin care li se transmite jurnaliștilor că sunt expuși, nu doar ei, ci și cei apropiați lor. Ceea ce mi se pare foarte grav. Cu atât mai mult cu cât acum, dacă ar fi, după mine, aș face apel la anumite structuri, precum SIE, SRI, care dețin informații în acest sens, astfel încât să fie evitate situații atât de extreme.

Să privim situația unui jurnalist, cel mai implicat în ultima vreme, Tolontan, care a dezvăluit foarte multe lucruri grave. Fie că unii îl acuză că primește pe tavă informații, fie că într-adevăr el cu colegii lui au făcut aceste demersuri, pentru a documenta niște subiecte, până la urmă, de la el am aflat foarte multe informații. Vorbim despre o chestiune foarte gravă, căci și el spunea că este urmărit la un moment dat, făcând făcut public acest fapt. Cea mai importantă chestiune este ca acel jurnalist, care se simte amenințat, chiar dacă la început amenințările sunt foarte subtile, să le facă publice. Să facă adresă imediat către organele statului și către organizațiile jurnaliștilor din România. Iar noi imediat să luăm măsuri de a transmite cât mai repede autorităților, care sunt în măsură să protejeze sau ar putea să facă demersuri pentru protecția acestor jurnaliști.

Credeți că în România astfel de forme de agresiune care să pună în pericol viața jurnaliștilor pot avea loc în viitorul apropiat, urmând același model din spațiul european?

Dacă ne uităm la cât de mare este corupția care se dezvăluie zi de zi cu zeci de milioane de euro sustrase din bugetul public sau din fonduri europene, ne întrebăm de ce România nu poate să meargă mai departe, să se dezvolte. Descoperim că anumite personaje politice, în urma unor dezvăluiri ale presei, se foloseau de zeci de milioane de euro, din contracte atribuite sau sustrăgând bani europeni. Descoperim, apropo de Microsoft, sume deosebit de mari pe care nici nu ni le putem închipui. Mai vedem că au încercat să-și găsească drept soluție plecarea în afara țării, cu toate milioanele respective. Ne dăm seama că noi avem o mare vulnerabilitate, adică noi, ca societate, și în același timp și jurnaliștii, că nu există protecție pentru jurnalistul care face dezvăluiri pentru interesul publicului. Pe el nu-l apăra nimeni. Avem RISE Project, Casa Jurnalistului sau alte forme de jurnalism de investigație care au reușit să dezvăluie foarte multe lucruri sau Tolontan și conștientizăm că nu există o formă de protecție.

Din păcate, și Președintele României ar trebui să se implice în această chestiune, el fiind un mediator în societate. Presa nu e o forță politică, dar ar trebui să găsim sprijin chiar în zona prezidențială, un sprijin măcar moral. Iar beneficiind de sprijinul moral ar trebui să i se ceară guvernului să sprijine presa, apoi să existe discuții între patronat și sindicat pentru a rezolva anumite probleme. Deci, sunt multe aspecte care pot fi utilizate pentru a fi sprijinită presa. Dar, din păcate, nu interesează pe nimeni.

Există voință din partea factorilor politici cât și din partea patronatelor?

Reprezentantul Uniunii Naționale a Patronatului Român, domnul Miluț, cu care am avut o relație foarte bună de negociere și de deschidere, s-a retras din zona asta. Acum a mai rămas Patronatul Presei din România, RomMedia, și încercăm să facem ceva. La ora actuală nu se poate negocia cu ei, pentru că ei nu au dreptul de negociere. De ce? Pentru că legea s-a modificat. Am spus că noi nu avem zonă culturală, avem o zonă mass-media, dar pe noi ne-au unit. Acum, ne ducem noi la radio, televiziune, televiziunile locale și facem parteneriate sau ne unim cu cei de la teatrele particulare, cu filarmonicile, cu bibliotecile? Cum să facem acest lucru? Vorbim de codul deontologic al jurnalistului care nu are nici o legătură cu codul deontologic, poate dacă există așa ceva, al bibliotecarilor sau al actorilor, sau al muzicienilor. N-au legătură. Și atunci, de ce ne-ați unit? Doar pentru că sună frumos cultură și mass-media? Sau poate că, la vremea respectivă, doamna ministru Sulfina Barbu a unit această zonă, pentru a număra mai mulți oameni în sectorul respectiv.

Federația Sindicatelor a reușit să obțină numărul și au reprezentativitate, dar patronatul din presa locală RoMedia nu a reușit.

Poate a fost o strategie …

Nu numai la noi, în mass-media. Nici alți colegi de ai noștri nu au reușit să obțină reprezentativitate. Ba mai mult de atât, în anii 2006-2008, s-a pierdut contractul la nivel național. Contractul la nivel național se negocia cu confederațiile sindicale. Asta însemna că fiecare salariat din România, oricare salariat din România, din privat sau în sectorul bugetar, avea niște condiții minime care trebuiau respectate. Odată ce acel contract s-a pierdut, cei din zona privată puteau face orice. Nu-i mai interesa că au obligativitatea să aibă peste 21 de salariați, să aibă contract colectiv de muncă. Și atunci, oamenii din zona privată au la ora actuală salariul minim și, dacă e posibil, mai primesc ceva suplimentar. Și oamenii nu-și dau seamă că după ce muncești 20 de ani în zona privată pe salariul minim, tu, de fapt, nu ai o pensie. Sau pensia e atât de mică, încât nu-ți va permite să supraviețuiești.

În acest tablou complicat al diferitelor presiuni și a lipsei unor drepturi, credeți că se explică riscul sau tentația pentru anumiţi jurnaliști de a trece în partea cealaltă, de a respecta o anumită direcție impusă de redacție sau de cei care fac presiuni în acest sens?

În general, când intri într-o redacție, respecți regula redacției. Dar sunt și jurnaliști care dacă vor să evolueze ies cu altceva față de ceilalți. Și, în momentul în care găsești ceva și acel ceva deranjează, să zicem că poate nu neapărat pe redactorul șef, dar deranjează trustul, business-ul din spate, atunci ești obligat să faci o alegere. Pentru că este clar, în presă nu te poți susține pe zona asta, decât dacă faci ca Antena1, Antena3, în care îi obligi pe unii să cumpere publicitate, dacă nu, îi faci praf. Și atunci, o să ți se zică să nu dai în unii sau în alții, pentru că strici niște afaceri. În momentul respectiv ești obligat să renunți la chestiunea pe care vrei s-o scrii. Și renunți o data, renunți de 2 ori, te întrebi ce mai poți scrie, că fiecare vrea să iasă în față, dar sunt și unii care se complac. Sunt foarte mulți care au pâinică mai călduță și fără să își asume un pericol. Dar asta duce cu timpul la ceea ce se întâmplă acum, când foarte puțini jurnaliști au curajul să spună cu subiect și predicat care sunt problemele.

În ce măsură, în momentul în care un jurnalist se află într-o situație delicată sau este supus anumitor presiuni, există o solidaritate sau o competiție între jurnaliști? Cum reacționează ceilalți jurnaliști din breaslă?

Am observat ambele variante. Am observat că de ești un jurnalist mai cunoscut, există o anumită, să zic așa, solidaritate. Și asta pentru că tu ai prieteni sau ai colegi care au vizibilitate și atunci te pot ajuta, prin vizibilitatea pe care o pot avea ei. Dacă nu ai vizibilitate, dar tu ești un jurnalist corect și onest și ai o problemă destul de gravă, atunci șansele tale să apari în presă și să se solidarizeze alții mai puternici cu tine, care sunt vizibili, sunt destul de mici. Spre exemplu, noi, în Asociația Jurnaliștilor Independenți din România, suntem deschiși. Orice formă incipientă a unei nereguli, a unui jurnalist intern necunoscut, dar care ne-a relatat cazul lui, am reușit a o transmite către toate organele competente, astfel încât să facem public cazul. Am găsit sprijin doar la Nașul TV, la Radu Moraru, Ionescu Alexa și Grigore Cartianu. Dar în rest, în altă parte n-am găsit. De exemplu, la TVR, B1TV, la DigiTV etc. nu găsești un loc unde să spui ce i s-a întâmplat unui jurnalist. Adică, să fie o formă de empatie a trustului respectiv față de un jurnalist. Indiferent de unde ar veni el, că e din presa scrisă, că e de la radio, televiziune. Nu există așa ceva. Și noi încercăm, când se întâmplă câte un caz, să îl facem public, să spunem despre el, să transmitem în afara țării. Și abia când vine din afara țării vestea, precum protestul Asociației Jurnaliștilor Europeni de la Bruxelles, la Președinția României, la prim-ministru, la parlament, la comisii, lucrurile încep să fie un pic vizibile și în presa noastră. Abia atunci când află alți jurnaliști externi se generează un impact mediatic. Pe când celor spuse de noi, când am făcut public cu o lună înainte sau cu două săptămâni, nu au acordat interes.

Poate să fie și o ocazie de a acumula capital de imagine…

Problema este că era colegul lor. De ce trebuie să vina din afară? Când colegul lor era aici și suferea. Și spunea despre problemele care i s-au întâmplat, despre amenințările primite. Acum, că vreau să închid cu o chestie foarte interesantă, se tot vorbește de cazul Mălin Bot. Întâmplarea face că eu l-am cunoscut, nu foarte bine, dar e un jurnalist onest, al cărui simț civic a refulat atât de tare, pe măsura problemelor cu care se confruntă societatea românească la ora actuală. Iar forma pe care el a inventat-o, aceasta cu telefonul, cu video-urile, este o formă nouă de a face jurnalism. Este o formă de jurnalism civic pe care eu o apreciez foarte tare. Pentru că de n-ar fi el… De multe ori, niciuna dintre televiziuni nu a arătat ce a arătat el. Nici una dintre televiziuni nu ar fi avut curajul să facă ce a făcut el, televiziuni care au în spate bani foarte mulți și care ar fi putut să facă așa ceva sau să arate care e prioritatea. Că, de fapt, adevărul pentru opinia publică este foarte important. Ori, când îi acuzi pe unii că sunt din partea lui Soros și că el i-a plătit, manipularea aceasta cum putem s-o excludem? Decât prin a arăta ceea ce se întâmplă în piață, la fața locului. Și arătând o zi, două, multiplicând prin alți oameni care efectiv și-au dorit și ei să facă același lucru, se prezintă adevărul. Iată că s-au mai înmulțit. Sunt și alți Mălin Bot, alte persoane care au zis că este foarte bună chestia asta și, astfel, spun ce se întâmplă, cu ajutorul platformei Facebook. Au reușit și cei care nu-și dădeau seama de acest lucru poate să scoată la iveală adevărul. Este o formă nouă de jurnalism. Eu cred că lucrurile se mișcă într-o anumită direcție. Din păcate, la ora actuală trăim niște momente destul de dificile, pentru că în coasta noastră ne stau lucruri care nu sunt chiar în regulă, vezi Ucraina, Republica Moldova. Vedem ce se întâmplă și în partea vestică a Europei. Vedem cum Marea Britanie se retrage din UE. Pentru că Marea Britanie este parte a Europei care a reușit să păstreze foarte mult echilibrul pe continent. Ori, retrăgându-se din UE lasă un loc care nu poate fi ocupat de nici un alt stat.

Exemplul pe care l-ați ales cu Mălin Bot ne este util să înțelegem situația jurnalistului implicat, dar și reacția altor jurnaliști din breaslă de a-l discredita total, în special pe anumite posturi de televiziune.

Da. Aici n-o să mă refer la Antena1, Antena 3, ci o să mă refer la anumiți jurnaliști care au fost chiar colegi cu Mălin Bot și care afirmă că nu îl înțeleg, pentru că sunt unii jurnaliști care sunt statici, la birou și scriu. Care sunt foarte buni. Totuși, adevărul îl întâlnești până la urmă în piață, acolo unde ei strigă, că ești printre ei. Mălin Bot a reușit să devină un simbol al celor care rezistă în piață, al celor care-și exprimă punctul de vedere, al acelor tineri care vin din spate și care nu mai pot fi manipulați așa ușor. Pentru că zi de zi, cu acest Facebook, despre care unii spun că este un instrument rău, alții spun că este o chestie, până la urmă, valoroasă, se transmite foarte repede informația. Se întâmplă o chestie acum și în câteva secunde s-a viralizat. Ceea ce mi se pare absolut important, să știi adevărul. Este adevărat că prin această platformă se uzitează și diverse forme de manipulare de către cei care se ocupă cu așa ceva, dar, în general, lucrurile încep să iasă la iveală. Se văd. Oamenii își iau măsuri de siguranță benefice. E adevărat că nu în toate cazurile. Sunt cei care au o anumită vârstă și nu înțeleg această formă de comunicare, uitându-se doar la televizor, căci este, totuși, o etapă în care ei nu mai pot face față tehnicii.

La finalul acestui inteviu, vă rog să ne spuneți cât de politizată este în România presa, comparativ și cu politizarea altor sate din UE.

În general, ca să mă refer la cum este în afară, i-am întrebat pe colegii mei din Germania, Franța, Belgia, Marea Britanie, Italia, Spania, Grecia, Ungaria. Îmi spuneau că atunci când ești presă de partid, te declari ca atare. Și atunci, cititorul știe foarte clar dacă un anumit ziar ține cu un anume partid. Se spune clar că este ziarul partidului cutare. Cei care lucrează ca jurnaliști acolo știu că scriu în zona respectivă, iar asta este o chestiune care este declarată fățiș, este corectă față de public, nu se ascund în spatele unui ziar care spune despre sine că este un ziar ok, dar de fapt scrie pentru a susține un anumit partid sau o anumită ideologie. Așa stau lucrurile în afară. Sunt ziare independente, vorbim de trusturi de presă adevărate, care fac presă adevărată și vorbim acum de o libertate de exprimare de zeci de ani și își permit acest lucru, pe partea centrală și vestică.

Partea estică este așa cum o cunoaștem. Noi suntem la 29 de ani după Revoluție. În România, din păcate, au fost niște personaje care au avut anumite înțelegeri, după aceea au făcut un instrument din presă, ca să aibă sprijin politic, chiar și cu bani publici. Vedem acum dezvăluirile doamnei Udrea, care zice:,,Măi lichelelor, ați uitat când lingeați clanța”. Deci, declarații directe, pe față, când de fapt ea este încercuită și are câteva dosare penale. Ori, prin acest curaj, al celor care au manevrat și au fraudat fonduri europene sau bani publici, că aici vorbim și de banii publici de la guvern pentru asfaltări, pentru modernizări, s-au plătit trusturi de presă sau s-a plătit publicitate. Și atunci, dacă primești bani care vin foarte ușor de la guvern, printr-un condei politic, e foarte simplu să trăiești, dacă faci ce spune patronul, că cine plătește, acela comandă muzica. Foarte greu, puțini mai sunt cei care nu operează astfel. Am observat această tendința de câțiva ani de zile după 2008, vorbim de 2-3 ani. Vorbim și de presa locală, unde s-au pierdut în jur de zece mii de locuri de muncă. Acum, asta cu zece mii de locuri de muncă e o chestie puțin ciudată pentru că mulți dintre ei lucrau pe salariu minim pe economie și mai aveau drepturi de autor, ca diferență. Ei nu și-au dat seama că diferența aia nu se cuantifică pentru pensie sau pentru alte drepturi. Din păcate, mulți nu cunosc acest lucru nici acum. Am zis, la un moment dat, că facem o caravană să mergem prin toată țara. Din păcate, nici noi, ca organizație, nu ne-am putut permite, să avem un microbuz, să achiziționăm un microbuz, să mergem într-o localitate, să-i anunțăm pe toți jurnaliștii de acolo să vină să discutăm. Nu avem cum să facem acest lucru. Doar pe internet, dar nici pe net. Oamenii când au ajuns în situații critice, atunci ne-au sunat. Și avem multe cazuri când, în astfel de situații, i-am ajutat pe jurnaliști. Dar cu o floare nu se face primăvară, atât timp cât breasla nu este unită. Hai să zicem că nu trebuie să fie toți, dar în proporție destul de mare ar trebui să se gândească să își apere drepturile. Apoi, mai este și o chestiune din cauza a ceea ce s-a întâmplat la vârf. Și aici vorbim de ce s-a întâmplat la vârful confederațiilor sindicale. Dacă facem o radiografie a ceea ce se întâmplă la ora actuală în confederațiile sindicale, începând cu Cartel Alfa și Bogdan Hossu. Bogdan Hossu este lider de sindicat de 29 de ani. Adică de 29 de ani nu era altcineva care să poată să preia structura? Sau numai Hossu este cel mai bun dintre toți? Nu. Oamenii din interior ne-au spus că acolo este o dictatură. Dictatura lui Hossu. Mergem mai departe, CNSLR Frăția, acolo unde a fost Marius Petcu și care se pare că a băgat mâna în borcanul cu miere și a fost prins, chiar a făcut pușcarie. Dumitru Costin este de foarte mulți ani lider de sindicat, poate unul dintre care au reușit să găsească soluții de subzistență și de a veni cu răspunsuri la problemele oamenilor. O altă confederație, Meridian, unde domnul Ion Popescu la început, în 1994, avea foarte multe sindicate ale minerilor. Minerii nu mai sunt, deci a pierdut și zona respectivă. Mai are câteva mii de oameni: unul de acolo, unul de dincolo și asta este confederația. Și mai este Confederația Sindicatelor Democratice din România, unde este președinte dl. Iacob Baciu care vrea să facă ceva. Numai că în momentul în care a fost arestat Marius Petcu neîncrederea s-a generalizat. Și în momentul de față se spune că nu mai există încredere în sindicat. Și atunci, cum să faci tu să credibilizezi o situație în care sindicatul trebuie să fie cel care-ți apără drepturile? Astea sunt lucruri care țin de oameni. Și atunci, există o decredibilizare a zonei sindicale, oamenii nu mai au încredere. În zona privată găsești foarte rar sindicate organizate. Iar în zona publică există, pentru că acolo drepturile sunt obținute prin negociere cu sindicatele. Și atunci, ei știu că pe anumite tronsoane există, să nu uităm, așa numitele sindicate galbene, cele care vând drepturile salariaților în numele acestora.

Vă mulțumesc. Un interviu problematic și foarte interesant. Dacă doriți să mai adăugați ceva…

Aș spune că, la momentul de față, dacă jurnaliștii nu-și dau seama că este nevoie să existe o voce puternică a acestei profesii, coagulată într-o formă asociativă și sindicală, vor pierde mult, își vor da seama târziu, când vor ieși la pensie. Își vor da seama că ei au luptat pentru acest simbol al jurnalismului toată viața și, când ies la pensie, vor ieși cu o pensie mizeră. Își vor da seama că atunci când au avut probleme nu i-a apărat nimeni, pentru că ei nu s-au gândit să fie parte într-un sindicat. Pentru că într-un sindicat nu trebuie să fii în momentul în care ți se întâmplă ceva. Într-un sindicat trebuie să fii ca într-o formă asociativă, în care forța mulțimii trebuie să apere drepturile acesteia, nu doar a unui drept individual, ci a unui drept colectiv în primul rând, a unor drepturi colective.

La ora actuală, salariații din mass-media au pierdut poate cel mai important dintre drepturi: codul deontologic al jurnalistului. Dacă aveam contractul colectiv de muncă la nivel de sector mass-media, el era lege pentru tot sectorul.

Dacă legea în perioada următoare nu se schimbă și aici vorbim de rămânerea sectorului mass-media de sine statator, problemele vor continua și se vor acutiza.

În acelasi timp, trebuie să existe un sprijin pentru zona economiei, cu reduceri de TVA, cu facilități pentru jurnaliști, cu anumite clauze de care poate să beneficieze mass-media, pentru a o duce mai ușor, dar corecte, fățișe.

Să existe transparență: suntem ziarul cutare, avem următorul patronat în spate, avem urmatoarele fonduri, avem contracte individuale de muncă, avem atâția salariați. Când totul va fi sub această formă, atunci lucrurile vor începe să intre pe făgașul normal. Până atunci, doar sperăm.

* Editor articol: Andreea Smerea, intern euroPunkt.