Interviu/ Bogdan Bucur, istoric, sociolog și lector universitar: „România a realizat unirea de la 1918 printr-un gest curajos”

Centenarul Marii Uniri este un prilej de sărbătoare pentru românii de pretutindeni. Totuși, cei 100 de ani de la realizarea întregirii statului sunt și un prilej de reflecție asupra actualelor obiective naționale și personale ale românilor, dar și un imbold înspre atingerea acestora.

Celebrarea Centenarului reprezintă, de asemenea, o împrejurare care-ar trebui să ne determine a ne îndrepta atenția către momentele semnificative din istoria națională și, de ce nu, asupra modului în care noi ne influențăm istoria.

Bogdan Bucur, autorul volumului Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, este lector universitar la Departamentul de Sociologie al Facultății de Științe Politice din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București și în interviul acordat Andreei Smerea pentru Europunkt face o incursiune în istoria anului 1918, explicând ce a condus la realizarea Marii Uniri, care a fost direcția de modernizare a României de-a lungul celor 100 de ani și cum celebrează România Centenarul.

Domnule profesor, înainte de toate, introduceți-ne în contextul evenimentelor de la 1 decembrie 1918: ce s-a întâmplat atunci, au fost pregătite provinciile istorice românești de înfăptuirea Marii Uniri?       

Din punctul de vedere al ideologiei naționale, erau pregătite, în sensul că exista statul român modern, considerat a fi edificat de Alexandru Ioan Cuza, la 1859, cu o parțială unificare administrativă, finalizată la 1862, când a fost stabilită capitala la Bucureşti. Așadar, într-un interval de aproape o jumătate de secol, România modernă a existat, sub diferitele-i înfățișări și denumiri, până la Primul Război Mondial: la început Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei (1859-1866), după care România (1866-1881) şi Regatul României (1881-1947). Această încropeală statală – formată iniţial numai din Țara Românească și Moldova, cărora li s-au alăturat, în urma Tratatului de la Paris din 1856, cele trei judeţe (Cahul, Bolgrad şi Ismail) din sudul Basarabiei (până la 1878), mai apoi Dobrogea de Nord (în urma Tratatului de la Berlin din 1878) și Dobrogea de Sud sau Cadrilaterul (în urma Tratatului de la Bucureşti din 1913) – este cunoscută, în vorbirea curentă, sub denumirea de Vechiul Regat. Sigur că, în toată această perioadă, au existat și voința, și putința, și capacitățile intelectuale, și resursele necesare pentru a exporta idealul național românesc în provinciile care, în anul 1918, au vrut să se alăture Țării Mamă. Drept urmare, de pildă, dacă va uitați peste lista membrilor Academiei Române, veți constata că aproape toate elitele intelectuale ale românimii, din provinciile care aveau să se alipească Vechiului Regat la 1918, făceau parte din membrii plini ai Academiei Române, cu mult înainte de a se realiza efectiv unirea.

Dacă veți căuta, îi găsiți pe toți reprezentanții intelighenției românești din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș. Este suficient să vă uitați pe lista membrilor Academiei Române și veți constata, pe bună dreptate, că regăsiți toate numele mari, căci Academia Română nu este doar prima instituție de cultură a acestei țări, dar este și primul for administrativ românesc care a realizat coagularea intelighenției românești. Nimeni nu putea contesta, în Bucovina habsburgică, de pildă, unui mare filolog (precum Sextil Puşcariu) sau unui mare istoric (precum Ion Nistor) dreptul de a face parte din Academia Română. Așadar, înainte de unificarea politico-administrativă, desăvârșită la 1918, a existat o unire culturală, prin conjugarea eforturilor intelectuale, prin finanțarea unor reviste publicate în limba română în provinciile care aveau să se alipească Țării Mamă la 1918. Mai multe organizaţii publice din România (precum Banca Naţională) au contribuit decisiv, alături de guvern şi familia regală, la aducerea unor personalităţi româneşti, aflate sub supuşenie străină până la 1918, în sânul instituțiilor de cultură din Vechiul Regat. Unii dintre ei au fost cooptați în Academie, alții în cadrul universităţilor din Bucureşti şi Iaşi.

Mai întâi, proiectul unificării naţionale a fost unul cultural, intelectual și mai apoi politic și administrativ. Drept urmare, din punctul de vedere al ideologiei naționale, provinciile istorice erau pregătite, oamenii știau că sunt români, erau conștienți de acest fapt, dar au așteptat momentul prielnic, în mod evident. Totuși, nu trebuie confundate lucrurile, faptul că erau pregătiți din perspectivă culturală, nu înseamnă că erau pregătiți să și acționeze din punct de vedere politico-administrativ. Lucrul acesta s-a putut întâmpla exclusiv în condițiile prăbușirii Puterilor Centrale, spre finele anului 1918. Este foarte important a nu se confunda cele două planuri: cel cultural şi cel politic. Trebuie să reținem faptul că, în situaţia în care nu ar fi existat o conjunctură prielnică, generată de Primul Război Mondial, așa pregătiți cum erau din punct de vedere cultural, românii din afara Vechiului Regat puteau foarte bine să rămână în cadrul Austro-Ungariei sau Rusiei fără nicio problemă multă vreme de atunci înainte.

Care au fost traiectoriile de modernizare urmate de România pe parcursul celor 100 de ani de la Marea Unire?

Problema dezvoltării și a transformării în mai bine a unei țări este, în mod evident, o preocupare permanentă, cel puțin a intelectualilor și, în acest sens, pentru România au existat mai multe proiecte de dezvoltare. Dacă urmărim dihotomia democrație versus autoritarism sau totalitarism, a existat, în primul rând, un proiect de dezvoltare politică democratică, care a aparținut, în feluri diferite de centralizare guvernamentală, celor două partide politice principale, PNL şi PNŢ, care au și exercitat puterea politică în perioada interbelică în majoritatea timpului. Deopotrivă, au existat și proiecte de dezvoltare aparținând celor două curente politice totalitare (de extremă dreapta şi de  extremă stânga), extremismul brun și cel roșu, nazismul și comunismul, contestatare ale ordinii politice democratice, din păcate, cu consecințele nefaste pentru întreaga umanitate.

În ceea ce priveşte proiectul de dezvoltare democratică, un document programatic îl constituie declarația lui Iuliu Maniu de la Alba Iulia, ținută în timpul Adunării de la 1 decembrie 1918, care a votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu România. Trebuie să fim cu toții conștienți de valoarea actuală a acesteia, căci conține principalele puncte de reper ale unirii Transilvaniei cu România. Oamenii voiau o formă de autonomie locală, voiau un regim democratic, doreau o reprezentare proporțională a transilvănenilor în forurile de conducere ale României. Doreau justiție și administrație în limbile minorităților naționale din Transilvania, în ideea că și ei și-au dorit acest lucru câtă vreme au fost în Imperiul Austro-Ungar, iar ceea ce și-au dorit ei fără să obţină urmau să le ofere acum celor care nu mai erau majoritari și deveniseră minoritari în România Mare. Acesta este proiectul PNŢ, marcat de ideea unei autonomii locale lărgite, pe care Iuliu Maniu a încercat să îl pună în aplicare într-o anumită măsură.

Mai apoi, exista un alt proiect democratic, aparținând PNL, bazat pe o centralizare mai puternică. Această chestiune privind autonomia locală a generat o permanentă dezbatere între Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național Liberal, întruât PNL, mai ales gruparea Brătianu, vedea o centralizare a puterii la București. Pe de altă parte, PNȚ, reprezentantul provinciilor alipite, avea un provincialism mai apăsat și dorea o mai bună și mare forță administrativă alocată provinciilor. Alături de aceste două variante, liberală și țărănistă, regăsim și proiectele totalitare: fascismul (reprezentat de Mișcarea Legionară) și comunismul (reprezentat de Partidul Comunist). Primul a fost pus în aplicare pentru o scurtă perioadă, în timpul statului național-legionar şi, parţial, sub guvernarea militară antonesciană, iar cel de-al doilea, ulterior, timp de 45 de ani sub teroarea comunistă.

Privind înspre mentalul colectiv și maniera în care s-a dezvoltat statul, putem observa disproporții între regiuni. Este România zilelor noastre cu adevărat unită?

Este unită în mod evident, însă nu are cum să fie egală. Așa cum din aceiași părinți pot ieși copii diferiți, cu trăsături și însușiri diferite, cum ne-am putea imagina că provinciile românești sau România ar putea să fie uniformă? Există decalaje, bineînțeles, însă nu sunt atât de mari. De pildă, statisticile ne confirmă faptul că Transilvania şi Banatul erau cumva foarte apropiate de media Vechiului Regat, din punct de vedere economic. Într-adevăr, Basarabia se situa ceva mai jos, inclusiv în ceea ce privește analfabetismul. Sub acest aspect, peste media națională se găsea Banatul. Adică, cei mai educați români se găseau în Banat și cei mai puțin educați erau în Basarabia. Decalajul este mare, dacă este să comparăm Banatul cu Basarabia, care se situează la poli opuși, la extreme, dar provinciile din vestul țării care s-au alipit României la 1918 erau cumva, pe medii statistice verificabile, foarte apropiate de media Vechiului Regat. Ceea ce se observă cu claritate este faptul că Transilvania nu era peste Vechiul Regat, cum nu este nici acum, este în media națională, problema era Basarabia care se poziționa mai jos. Totuşi, se evidențiază, fără îndoială, în multe aspecte, că administrarea austriacă din vestul şi nordul țării a lăsat urme pozitive asupra provinciilor. Acest lucru este adevărat, mai cu seamă în ceea ce privește responsabilitatea politică, seriozitatea, o mai mare conștiinciozitate, niște trăsături de caracter care s-au perpetuat în timp, într-o oarecare măsură, deşi mult diluată astăzi.

Nu se poate discuta despre existenţa unor decalaje economice semnificative între provinciile din vestul țării și Vechiul Regat. Din punct de vedere cultural sau civilizaţional, însă, este o altă discuţie. Avem un episod, pe care îl rememorez din timpul studiilor mele doctorale, când administrația românească ia în stăpânire politică Transilvania şi sunt numiți pentru prima dată prefecți români. După prima schimbare de mandat, într-o anumită localitate, individul numit recent de la Bucureşti şi care deținuse o funcţie publică locală a plecat acasă cu perdeaua din geam, ceea ce pentru Transilvania habsburgică nu era de imaginat. A părăsit postul cu perdeaua în posesie. Dacă erau decalaje, erau de natură civilizațională și mai puțin de natură economică între provinciile din vestul țării și Vechiul Regat. Există un ușor avantaj în ceea ce privește știința de carte în Banat, dacă țin bine minte, ponderea era relativ egală între românii din Transilvania și cei din Vechiul Regat, dar, în mod evident, discutăm despre un alt nivel de urbanizare în Transilvania, despre o altă elită, care nu era românească, discutăm despre o arhitectură distinctă, despre o încadrare a Transilvaniei în valorile civilizației occidentale, cu mult înaintea Vechiului Regat. Sunt decalaje, dar sunt decalaje ale urbanizării, civilizationale, mai puțin economice, pe care nu trebuie insistat. În schimb, față de Basarabia decalajele există sub toate manifestările.

Sunt elitele politice de astăzi conștiente de activitatea antecesorilor în a înfăptui unirea? Există pe scena politică actori capabili să își asume, ipotetic vorbind, responsabilitatea unui demers similar?

Oamenii politici sunt pretutindeni, nu doar în România, extrem de speculativi și mă îndoiesc că într-o circumstanță favorabilă nu se vor găsi indivizi care să fructifice oportunitatea. Înțeleg ce vreți să spuneți. Porniți de la premisa că a înfăptui unificarea unor teritorii, chiar şi atunci când sunt populate de aceeaşi naţiune, este o treabă serioasă, căci trebuie să construiești ceva. În sensul acesta, elitele politice de astăzi poate că sunt mai puțin conştiente şi competente. N-aș vrea să idealizăm, chiar pregătesc acum o carte despre viaţa politico-administrativă din România Mare, bazată pe cercetările monografice făcute, în perioada interbelică, de către Școala Sociologică de la București, iar concluziile nu sunt printre cele mai fericite. Nu cred că este cazul să elogiem excesiv elita politică interbelică. În genere, oamenii aflați în situații limită își schimbă comportamentul, atât în bine, cât și în rău. În mod evident, rămânem surprinși de reacțiile unor indivizi pentru care nu avem o simpatie teribilă sau pe care nu îi considerăm demni de încredere, dar care în situații tensionate se comportă cu multă demnitate. Deși nu cred că există această oportunitate, mă îndoiesc că de s-ar întrevedea nu ar fi fructificată. România a realizat unirea de la 1918 printr-un gest curajos. Guvernul condus de Brătianu și-a asumat, la 1916, o opțiune militară pentru România, care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi genială, dar nu datorită resurselor noastre, ci datorită modului în care a curs războiul, datorită faptului că SUA au intrat în război de partea Antantei, iar acest lucru a determinat ca pe Frontul de Vest Antanta să iasă învingătoare. Dacă nu exista intervenția militară a SUA, cu siguranță Frontul de Est rămânea închis prin Tratatul semnat la București în 7 mai 1918, o pace rușinoasă şi împilătoare pentru România. De multe ori, lucrurile importante în istorie sunt un joc al circumstanțelor, dar, într-adevăr, circumstanțele trebuie provocate şi de acțiunea noastră conştientă şi inteligentă.

Ce ar trebui să învățăm la 100 de ani de la Marea Unire?

Avem de învățat întotdeauna din orice. Putem învăța și de la oameni simpli, nu doar din evenimentele mari. Citind presa vremii, putem sesiza aceleași tipuri de conflicte ca în prezent, nu va imaginați că lucrurile erau cu totul altfel. Avem de învățat din faptul că într-o țară care, precum în zilele noastre, se plângea tot timpul, o mână de oameni au reușit să facă imposibilul. Construcția, facerea, României Mari a fost un lucru excepțional. Nimeni nu paria, în toamna anului 1917, când Vechiul Regat era redus teritorial la Nordul Moldovei, că România va reuși, într-un an, să înfăptuiască Marea Unire, printr-un joc al circumstanțelor, dar și prin curajul, efortul și dârzenia Armatei Regale Române, formată din țărani analfabeți, similari celor ce mănâncă mici și beau bere astăzi, căci profilul este cam același. Lucrurile trebuie judecate cu măsură și cu echilibru, pentru că țăranii ăștia analfabeți pe care astăzi îi vedem bând bere, mâncând mici și dansând pe muzică de petrecere la diferitele ceremonii comunale de celebrare a Marii Uniri reprezintă pe aceia care au stat în tranșee, pe frig, ger, ploaie și ninsoare, şi nu și-au abandonat pozițiile, au executat cu mult curaj ordinele comandanților militari, nu au trădat, nu au dezertat. În cele mai grele circumstanțe s-au dovedit loiali țării și comandanților militari și, datorită lor, inclusiv pentru faptul că România a avut o armată, s-a putut realiza Marea Unire. Dacă statul se descompunea și se dezagrega, precum Imperiul Rus, nu se mai întâmpla nimic. Avem de învățat că este bine să avem idealuri, chiar și la nivel personal și să încercăm a le atinge, luptând și crezând în ele. Cu certitudine, primul pas pentru a realiza ceva îl reprezintă setarea obiectivelor, apoi eforturile permanente în direcția atingerii lor. România în Primul Război Mondial a mers până la jumătatea drumului, a doua jumătate a drumului ne-a pus-o pe tavă destinul. Un citat al Reginei Maria, unul dintre cei mai mari oameni de stat ai României, este reprezentativ pentru acest context: „Toată lumea se bazează sau crede în norocul meu proverbial, ei nu știu însă că norocul meu proverbial se bazează pe faptul că eu merg întotdeauna până la jumătatea drumului, că să mă întâlnesc cu el”. Trebuie să mergi în întâmpinarea norocului, iar România în Primul Război Mondial a ieșit în întâmpinarea lui până la jumătatea drumului și s-a întâlnit cu el acolo. Cu alte cuvinte, e important, atât în viața personală, dar și în viață publică, să mergi pe un drum, până unde poți, cât ține de tine, după care, s-ar putea ca alții să observe truda ta, iar de la jumătate încolo să îți faciliteze calea, dar, mai întâi, trebuie să muncești și tu.

Care este linia de demarcație dintre patriotism și asumarea unui fals atașament față de națiune? Este 2018 un an în care se pendulează între patriotism autentic și manifestări ipocrite?

Am participat la o serie de ceremonii realizate cu foarte multă responsabilitate și coerență intelectuală. De curând, am participat la Ateneul Român, unde a avut loc un concert dedicat Centenarului Marii Uniri, organizat de Patriarhia Română și Televiziunea Trinitas, cu ocazia a 80 de ani de la terminarea Marii Fresce a Ateneului Român, care debutează cu romanizarea Daciei și se sfârșește cu Regele Ferdinand și Regina Maria intrând în Alba Iulia. Cu această ocazie s-au interpretat doar compoziții ale unor autori români. În ceea ce priveşte lucrările disponibile pe piaţa de carte românească în anul 2018, alături de volumul meu, Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, mai există și altele, din păcate, nu multe. Drept urmare, cred că sunt manifestări valoroase, cu caracter cultural şi intelectual, care pun în valoare faptele înaintașilor noștri și le discută critic, încercând să analizeze ce s-a întâmplat în această perioadă. Centenarul nu trebuie celebrat cu mici, bere și chefuri, este un eveniment care trebuie marcat mai cu seamă prin concerte de muzică cultă, expoziții, lansări și prezentări de cărți, poate chiar filme documentare şi artistice. Însă înțeleg ce vreți să spuneți dumneavoastră, este importantă competența persoanelor care discută: faptul că, dintr-odată, o națiune întreagă „centenărește” și se simte preocupată subit de acest moment istoric. Apoi, sunt și televiziuni și emisiuni serioase, spații sociale serioase în care sunt aduși profesioniști. Temele de istorie sau temele politice par a fi facile, ele nu sunt, dar par a fi la îndemâna oricui și atunci tentația de a discuta despre orice este mare. Cumva, fiecare cunoaște câte ceva din istoria neamului, iar această convingere ne face să avem impresia că ne pricepem. Lăsând la o parte pe cei care vorbesc fără să cunoască, sunt multe manifestări serioase în spațiul public dedicate Centenarului Marii Uniri.

Care sunt riscurile reprezentate de excesul de politizare al aniversării Centenarului?

Nu am sesizat, nu mi se pare că este politizat, chiar nu cred, nu și-l asumă nimeni, n-a tras nimeni pe spuza lui nimic, iar la nivel local nu ai cum să celebrezi fără autoritățile locale. Multe dintre aceste evenimente se fac din bugetul primăriei, dacă discutăm despre celebrări locale, iar primarii sunt de la toate partidele. Despre tipuri de evenimente, de ce unele și nu altele, asta este o altă discuție. Marea Unire este un eveniment care s-a întâmplat acum o sută de ani și încercăm să-l celebrăm astăzi cum se cuvine. Nu știu ce am putea să facem mai mult, facem ce face toată lumea civilizată. Avem concerte reușite, instituțiile de cultură sunt implicate, am avut expoziții valoroase în țară, dar și în străinătate, ICR-ul se implică, Ministerul Culturii de asemenea. Există o permanentă nemulțumire a noastră că nu e suficient ce se întâmplă.

Unde se situează România, dacă este să o comparăm cu Estonia, spre exemplu, care și-a sărbătorit deja Centenarul la începutul lui 2018? 

Sunt lucruri diferite. Aceasta este o confuzie, cauzată de logoul România 100 şi generată de faptul că, în zona noastră, sunt state, precum Țările Baltice, care îşi proclamă independenţa în 1918. În vreme ce statele baltice – desprinse la 1918 din Imperiul Țarist – serbează 100 de ani de existență în 2018, România celebrează Întregirea naţională. România modernă există sub această denumire încă de la 1866, iar provinciile care au format-o (Moldova şi Ţara Românească) s-au bucurat de autonomie şi statalitate. Ţările Române au fost permanent configurate pe harta Europei ca principate, state cu suveranitate, chiar dacă uneori limitată sau afectată de Imperiul Otoman, puterea suzerană. În cazul României sunt 100 de ani de la Marea Unire, 100 de ani de România Mare, în cazul Țărilor Baltice sunt 100 de ani de la proclamarea independenţei. Dacă vă uitați pe manifestările lor, au și site-uri dedicate, este vorba de aceleași tipuri de evenimente, cu documente istorice, expoziții de fotografie, evenimente cu caracter numismatic și filatelic, concerte de muzică, celebrări firești și, bineînțeles, o anumită defilare sobră a armatei și a autorităților. Pot exista comparații între România şi Ţările Baltice, sub aspectul evenimentelor organizate în 2018, însă nu sub aspectul conținutului a ceea ce se celebrează. În timp ce ei celebrează 100 de ani de la (re)facerea statului, noi celebrăm 100 de ani de la (re)întregirea statului.

Bogdan Bucur este licenţiat în Ştiinţe politice (SNSPA) şi Drept (Universitatea din Bucureşti). A absolvit programul masteral de Istoria ideilor şi mentalităţilor (Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti) şi este doctor în Sociologie (Universitatea din Bucureşti) cu teza Manifestările politico-administrative în cercetările monografice ale Şcolii Sociologice de la Bucureşti. Este titularul seminarului de Concepte fundamentale în sociologie şi al cursurilor de Şcoala Monografică de la Bucureşti, Istorie şi gândire socială în România, Aspecte juridice ale funcţionării administraţiei publice şi Sociologie juridică (organizate pentru ciclul licenţă sau master). În 2017, cartea Jean Pangal, documente inedite: 1932-1942: contribuţii la analiza reţelelor sociale istorice (Editura RAO, Bucureşti, 2016) a primit premiul Gheorghe Brătianu din partea Societăţii de Ştiinţe Istorice din România. În 2018, Fundaţia culturală şi revista Magazin istoric au decernat, în parteneriat cu Banca Naţională a României, volumului Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri (Editura RAO, Bucureşti, 2017) premiul Nicolae Iorga.

Mai multe informaţii despre profilul academic al profesorului Bogdan Bucur sau în legătură cu lista completă de lucrări ştiinţifice publicate se regăsesc la http://www.politice.ro/ro/bogdan_bucur, https://snspa.academia.edu/BogdanBucur, https://www.researchgate.net/profile/Bogdan_Bucur3.