Să renunţăm la termenii înşelători „democraţie liberală” şi „democraţie iliberală”!

Constituirea guvernului italian format din Mişcarea 5 Stele şi partidul Liga, ambele catalogate drept populiste şi eurosceptice, a produs din nou ample dezbateri în care s-au vehiculat mult termenii „democraţie liberală” şi „democraţie iliberală”.

Pasiunea cu care sunt folosiţi aceşti termeni fără nici cea mai mică reflecţie asupra lor, maniheismul care guvernează mai întotdeauna în utilizarea lor (democraţia liberală „bună” versus democraţia iliberală „rea”), insistenţa orbească asupra atributelor „liberal” şi „iliberal”, fără o minimă analiză a proprietăţii termenului „democraţie”, mie unuia îmi sunt surprinzătoare.

Prima observaţie pe care o fac este că ne-am apucat să denumim cele două sisteme care se înfruntă folosind etichetele propuse chiar de ele. Atât „democraţie liberală”, cât şi „democraţie iliberală” sunt termeni pe care înşişi reprezentanţii celor două sisteme politice, cei care sunt în fruntea lor şi profită de pe urma acestor structurări a puterii politice în stat, îi propun restului publicului.

Geneza termenului „democraţie liberală” este una complexă şi greu de urmărit liniar, dar coboară încă în sec. al XVIII-lea. În schimb, originea termenului „democraţie iliberală” este mult mai clară: utilizat iniţial de Fareed Zakaria într-un articol din 1997 din Foreign Affairs, el începe să fie vehiculat cu emfază începând cu 2014 de premierul maghiar Victor Orban, tocmai pentru a se delimita, cu mândrie, de mai vechiul sistem dominant pe continentul european.

A defini înseamnă a stăpâni, evident, terenul conceptual pe care au loc dezbaterile. Au dreptate liderii celor două forme de guvernământ de astăzi să folosească aceşti termeni?

Una dintre principalele teze ale conducătorilor actuali este că votul universal şi egal înseamnă că puterea aparţine poporului, prin urmare, că putem vorbi de democraţie. Ori încă din antichitate, de la Aristotel şi Politica lui, se ştie că nu acest criteriu este cel mai potrivit în a defini o democraţie. Principala diferenţă constituţională dintre democraţie şi oligarhie nu este dacă adunarea poporului are sau nu are vreun rol în alegerea liderilor, ci dacă cetăţenii de rând au acces la magistraturile importante ale statului, concret, frecvent, şi nu doar teoretic, pe hârtie, altfel, în practică, acestea fiind rezervate unei categorii restrânse de persoane pe baza diferenţelor de avere, de origine sau de educaţie.

Dacă vom analiza rezultatele alegerilor parlamentare din principalele aşa-zis „democraţii liberale” occidentale vom vedea că, de fapt, mai toţi aleşii sunt mai mereu reprezentanţii direcţi sau indirecţi ai unei categorii sociale restrânse: oameni cu averi şi venituri mari sau sprijiniţi din umbră şi loiali unor puternice grupuri de interese. De asemenea, în funcţiile cheie ale guvernării, unde ocuparea se face prin numire,  nu prin alegere, întotdeauna sunt numite tot persoane dintr-o categorie socială restrânsă sau reprezentanţi, ca să nu spun instrumente, ale acestora.

Mai ales în SUA s-au făcut numeroase cercetări, din care ofer un singur exemplu aici, care conchid că adevăraţii deţinători ai puterii de decizie în stat sunt mereu aceleaşi câteva familii şi grupuri de interese, care îşi propulsează în funcţiile cheie ale statului proprii reprezentanţi, recrutaţi la rândul lor dintr-un număr din ce în ce mai restrâns de potenţiali candidaţi.

Situaţia derivă, evident, din polarizarea economică extremă care are loc în cadrul societăţii occidentale, în condiţiile în care surplusurile create de avansul tehnologic rapid sunt însuşite de cei foarte puţini, ceea ce lărgeşte prăpastia faţă de masa celor mulţi.

Inegalitatea economică masivă care face ca funcţiile cheie în stat să fie închise omului de rând, pentru a fi ocupate doar de cei foarte bogaţi sau de reprezentanţii intereselor acestora, astfel încât deciziile importante sunt întotdeauna determinate de elite şi foarte rar de mase, sunt criteriile care mă fac să conchid că aşa-zisa „democraţie liberală” este de fapt o „oligarhie liberală”.

Similar, sunt de părere că termenul „democraţie iliberală” trebuie înlocuit cu cel de „demagogie iliberală” pentru că în aceste forme de guvernământ singurul rol oferit oamenilor de rând este acela de a conferi legitimitate unor demagogi care contestă status-quo-ul elitelor, exclusiv pentru a li se substitui în conducerea statului. În continuare, poporul nu participă la luarea deciziilor decât rareori, atunci când, prin manipulare emoţională, demagogii vizează să obţină sprijin pentru limitarea unor libertăţi. În rest, funcţiile publice cheie sunt deţinute de demagogi şi de apropiaţii lor într-o manieră exclusivă, pentru a putea respinge atacurile elitelor tradiţionale, deposedate de puterea lor politică.

Dacă vom cerceta din nou scrierile filosofilor politici ai antichităţii, vom afla că sistemele conduse de demagogie nu pot fi stabile pentru o lungă perioadă de timp – fie demagogii devin tirani, fie oligarhii reuşesc să răstoarne demagogii şi să impună oligarhii reacţionare, răzbunându-se pe poporul care a îndrăznit să dorească diminuarea privilegiilor lor în fruntea societăţii şi o mai mare echitabilitate în luarea deciziilor politice.

Să nu ne mai înşelăm cu iluzii, preluând pe nemestecate termenii pe care unii au tot interesul să ni-i impună pentru a ne domina gândirea! Occidentul este departe de a trăi o confruntare între „democraţia liberală” şi „democraţia iliberală”, ci este răvăşit astăzi de luptele politice între oligarhi şi demagogi.

P.S. Nu este nicio inconsistenţă logică în a accepta existenţa demagogilor în oligarhii. În orice formă de guvernământ, unii membri ai elitelor au opţiunea să se întoarcă împotriva establishmentului din care fac parte, măgulind masele şi stârnindu-le furia împotriva stării de fapt, pentru a canaliza aceste energii în folos propriu. Acolo unde poporul are măcar dreptul de a se exprima prin vot, cu atât mai mult acolo unde votul este universal şi egal, chiar dacă el nu conferă o reală putere de decizie, oferă legitimitate. Toţi cei care îşi revendică zgomotos legitimitatea de la popor, utilizând-o în folos propriu, indiferent de forma de guvernământ în care o fac, pot fi catalogaţi drept demagogi.