INTERVIU Carmen Gheorghe, președintă E-Romnja, doctor în Științe Politice, activistă: „Oamenii îți spun care sunt nevoile lor, iar tu trebuie să iei asta de bună“

În 2012, un grup de activiști a înființat Asociația E-Romnja, care militează pentru respectul, integritatea și demnitatea femeilor rome. Obiectivul asociației este acela de a lupta, astfel încât imaginea femeilor rome să reflecte realitatea și să depășească stereotipurile. În interviul pentru Europunkt, Carmen Gheorghe, președintă E-Romnja, vorbește despre proiectele demarate de organizația pe care o conduce, dar și de rezultatele acestora, despre eforturile continue de a pune pe agenda publică și a aduce la masa dezbaterilor problemele femeilor rome, despre necesitatea reglementării educației sexuale în școli, precum și despre sesizarea depusă la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, alături de Centrul Filia, cu privire la declarațiile discriminatorii ale purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române.

Carmen Gheorghe este absolventă a Facultății de Administrație Publică în cadrul SNSPA și a unui master în Studii de Gen. Este cercetătoare independentă, cu un doctorat în Științe Politice pe o temă feministă, ce abordează subiectul identității politice a femeilor rome. Deține experiență de lucru în societatea civilă de peste 11 ani, fiind implicată în managementul proiectelor de dezvoltare comunitară, egalitate de gen, piața muncii și dezvoltare instituțională. Aceasta este, în prezent, președinta Asociației E-Romnja (Asociația pentru Promovarea Drepturilor Femeilor Rome) și totodată membră fondatoare.

Ce proiecte ați demarat până acum în cadrul E-Romnja? Ce impact și ce rezultate au avut ele asupra femeilor rome?

Îmi este dificil să vorbesc despre proiecte, înglobându-le pe toate. Pentru mine, proiectele sunt un mijloc de a pune în practică anumite obiective, în funcție de zonele vizate. Pot vorbi despre numeroase proiecte, însă mă bucură mai mult să vorbesc despre narațiunea din spatele acestora. Toate inițiativele demarate sunt centrate pe comunitatea de femei cu care lucrăm. Lucrăm din 2013 cu câteva comunități, iar în momentul de față am ajuns la cifra de 4 și, bineînțeles, ne dorim să existe continuitate.

Am început în 2013 cu un grup de inițiativă. Din 2013 până în 2018, am desfășurat o serie de proiecte în comunitatea din Mizil, pe teme precum infrastructura, accesul la resurse, monitorizarea agendelor locale, căci, acolo unde se opresc apa, energia electrică și drumul, începe comunitatea, iar noi încercăm să aducem comunitatea aproape de autorități, prin intermediul femeilor.

Nu inventăm nimic, doar ne propunem să contribuim la dezvoltarea comunitară, punând în centrul activităților noastre femeile rome. Spre exemplu, acum 3 ani, am început a demara proiecte de infrastructură, pentru că femeile resimt cel mai mult problema absenței infrastructurii; ele sunt cele care spală, gătesc, au grijă de copii, cele care, atunci când ai noroi pe stradă, când nu ai infrastructură, suferă cel mai mult; iar când nu există apă în curte, femeile sunt cele care trebuie să care. Pentru că am început cu astfel de probleme ale comunității, legate de infrastructură și accesul la servicii, proiectele noastre s-au dezvoltat pe mai multe paliere.

Discutăm despre violența asupra femeilor, despre drepturile reproductive și sexuale. Ne spunem întotdeauna că trebuie să existe un schimb între noi și comunitate – ele ne învață despre viață, supraviețuire, prioritizare, despre cum se sacrifică pentru familie și comunitate, iar noi le învățam lucruri din viețile noastre, bineînțeles, interconectate cu spectrul profesional și cu partea teoretică, pentru că multe dintre noi au trecut prin școală, dobândind și latura ideologică – feministă. Nu ne ducem să le revoluționăm viețile, ci să creăm un parteneriat între noi, o relație de sororitate. Există un schimb între noi.

Reiterez, este ciudat să vorbesc despre un proiect anume, un proiect unic, fiindu-mi ușor să vorbesc despre o viziune unică, pe care o dezvoltăm în timp, nu pornind de la ce ne dorim, ci de la ce vedem pe teren. Dacă femeile prioritizează anul acesta problema apei, noi încercăm să vedem ce putem face pentru a soluționa această problemă și le privim necesitatea dintr-o perspectivă feministă, pentru că afectează femeile și pentru că o problemă văzută prin ochii femeilor este o problemă feministă. Infrastructura este o problemă la care nu te gândești, în prima fază, că afectează femeia.

Ele ne-au învățat că trebuie să redefinim feminismul și felul în care vedem lucrurile la nivel comunitar. Toate proiectele pe care le-am gândit au rulat în toate comunitățile. Fie că discutăm de participare locală, civică, sau de monitorizarea agendelor locale, de infrastructură, violență, drepturi, toate temele de care noi discutăm ajung în comunitate într-un fel sau altul. Unele ajung sub forma unui teatru-forum, altele ajung sub forma unui photo-voice. Spre exemplu, am avut o acțiune frumoasă, acum 3 ani, într-o comunitate din Spanțov – un concurs de gătit mamă-fiică, apărut la inițiativa lor. Femeile din comunitate, fiind penticostale, aveau o dificultate în a-și aborda fetele în probleme tipic-adolescentine. Le era dificil să vorbească despre menstruație sau primul sărut, despre prima relație și viața sexuală cu fetele lor, care erau măritate, despre copii, planificare, ce presupune să fii mamă. Poate că noi știm cum să gestionăm aceste lucruri și emoțiile cu care ne confruntăm, însă ele nu au avut aceeași rutină, aceleași lucruri învățate. Din pricina aceasta, și-au dorit un astfel de concurs: în care noi le dădeam niște teme, ele propuneau la rându-le teme, apoi prezentau ce au gătit împreună, povestind în același timp ce au discutat în acele 2-3 ore cât au realizat preparatul. Au fost tot felul de povești ale tinerelor care își cunoscuseră mamele: au aflat lucruri despre viața sexuală, despre primele experiențe, de ce s-au măritat, dacă își iubesc soții, cum era pe vremea mamelor viața de adolescentă. Mamele, de asemenea, au aflat despre fiicele lor ce nevoi și dorințe au, lucruri pe care nu au avut curaj să le mărturisească până atunci.

Au depășit o barieră emoțională..

A fost un context în care ambele părți au învățat foarte multe, a fost un câștig pentru toate. E o activitate de care îmi amintesc cu drag, căci a venit la propunerea lor. Sunt situații în care noi ne ducem cu teme, spre exemplu, tema violenței asupra femeilor, o temă recurentă în comunități, dar acest lucru nu înseamnă că femeile nu sunt conștiente și nu suferă din cauza violenței, unele dintre ele, desigur, însă nu o prioritizează. În momentul în care începi să vorbești despre acest lucru și să construiești pe ideea unei solidarizări între femei și pe faptul că nu femeile sunt vinovate de violența pe care o suportă, se creează o altă poveste față de cea obișnuită, în care femeile sunt întotdeauna vinovate, că au vorbit prea mult sau că n-au făcut mâncarea bună. Sunt lucruri cu care și noi venim din experiența, cunoștințele și teoriile noastre care se așează peste experiența lor de viață.

A fost dificil să le abordați? Presupun că nu e facil să mergi într-o comunitate romă și să le spui femeilor dintr-odată că vrei să le oferi ajutor. Cred că există o oarecare reticență. Cum vi le-ați apropiat?

Există o reticență, de aceea lucrăm cu femei din comunitate. Avem deseori femei angajate în comunitate, care, în ciuda faptului că nu au un anumit nivel de studiu, se descurcă. Căutăm, în general, femei care au un spirit mobilizator, care pot comunica ușor cu celelalte femei, căutăm femei care sunt dornice să se implice în activitățile noastre. Ele constituie factorul acela de mobilizare pentru toate celelalte din comunitate. Acesta e un aspect, un alt lucru este reprezentat de faptul că femeile nu sunt obișnuite să faci proiecte pentru femei, ele nu au auzit de astfel de inițiative. Inițial, când te duci într-o comunitate și spui că vrei să lucrezi împreună cu femeile rome, căci acesta este profilul asociației, toată lumea se întreabă de ce sunt excluși bărbații, însă noi nu-i excludem, ci vrem să ne îndreptăm atenția, mai întâi, înspre femei, să discutăm în mod direct cu ele și să ne spună care sunt lucrurile cu care se confruntă. La început, pentru că nu se simt confortabil și nu sunt obișnuite, există suspiciune, reticență, se instalează o zonă conversațională în care vrei să vorbești de probleme la modul general și, cu cât înaintezi, descoperi multe alte teme și lucruri cu care se confruntă, care le afectează.

Înainte de toate, trebuie să treci de bariera pe care ți-o așează în față, să construiești încredere. E ca într-o relație, așa cum construiești o relație, în care te tatonezi, intri pe un teren în care cercetezi înainte, începi ușor, așa este și cu femeile rome – încep să capete încredere și își doresc mai mult în timp. Toate cele 4 comunități în care am lucrat nu seamănă una cu cealaltă, deși au tipare similare – sunt mărginașe, se află în excluziune socială – dinamica lor nu e niciodată aceeași. Spre exemplu, lucrăm cu o comunitate în care femeile și-au dezvoltat abilitatea de a comunica cu autoritățile, de a monitoriza ce se întâmplă. O dată pe lună, musai, acestea trebuie să meargă la consiliul local, ele știu ce trebuie să ceară primarului, se organizează în grupuri, apoi ne sună și ne spun că au auzit că se demarează anumite proiecte și își doresc să meargă acolo, să vadă ce se întâmplă, adică, au acest spirit mobilizator, sunt implicate civic, au o apetență ridicată pentru zona aceasta.

Apoi, avem altă comunitate în care nici vorbă de așa ceva; le este frică de autorități, le este frică de primar sau de consilieri, se simt mai confortabile în zona activităților culturale, în care oamenii se cunosc și atunci rămân în spațiul acela. Mai este o comunitate în care se îmbină foarte mult cele două aspecte, ceea ce este ideal pentru noi, la nivel de realizare comunitară. Lucrul în comunitate presupune o abordare holistică, te uiți și la aspectele practice, infrastructura și serviciile, dar și la aspectele culturale, identitare, de gen, de relații de putere, poziția femeii.

De regulă, proiectele noastre au în vedere multiple paliere sociale. Nu spun că a fost, în continuare este foarte greu să convingi finanțatorii că aceasta este o metodă care are un alt impact și îți oferă altceva. Dacă m-aș duce într-o comunitate de romi să le spun femeilor că eu știu care e problema lor: violența sau lipsa educației, s-ar putea să ating una sau două femei care se confruntă cu acestea, dar este doar o latură, nu e suficient. Dacă nu abordezi lucrurile structural, atât din partea comunității, cât și din partea autorităților, nu prea rezolvi nimic, ci doar făcând pași mici, realizând acțiuni în care îți arăți deschiderea de a-i lăsa pe oameni să îți spună problemele lor. Încercăm să convingem finanțatorii să se uite la imaginea de ansamblu, să nu își mai asume că știu de la capul locului lucrurile de care este nevoie, fără o consultare prealabilă. Căci comunitățile nu au nevoie de un singur lucru, problemele sunt interconectate, intersecționale. Acționând asupra educației, când omul nu are ce mânca, nu rezolvi nimic. Acționând asupra muncii, când toate celelalte contexte îi sunt defavorabile, iar ai o problemă.

Atunci, trebuie să ajungi la sursa problemei, încât să le poți soluționa și pe celelalte.

Le adresezi pe toate în aceeași măsură, prin diverse acțiuni, care, de cele mai multe ori, vin dinspre ei. Oamenii îți spun care sunt nevoile lor, iar tu trebuie să iei asta de bună. Nu poți să te duci să le spui că ai venit să le ridici nivelul de educație, când poate nu acesta este cel mai stringent lucru. Sigur, noi știm că pe termen lung contează, însă nu e singura chestiune care primează, iar impactul asupra lor este extrem de divers. Avem femei cu care lucrăm, care au două sau patru clase, dar care au ajuns să călătorească, să vorbească cu autorități, să vadă altă lume și să fie fascinate – e un impact pe care îl ai asupra unor femei care, la rândul lor, creează rețele de solidarizare cu alte femei.

Pentru mine, un lucru cu adevărat bun este atunci când o femeie îmi spune că a învățat să nu mai învinovățească femeile pentru toate relele care li se întâmplă: pe vremuri, spuneam că și-a luat bătaie pentru că e rea sau poartă fustă scurtă, deci merită să fie acostată pe stradă și insultată, iar acum îmi spune că a învățat să nu mai facă asta, a învățat că este o greșeală. Da, cred că acesta e un lucru mare.

E un lucru mare, pentru că se perpetuează schimbările de mentalitate, de la mama către fiică, de la femeie către comunitate.

Sunt femei care au lucrat cu noi, au dobândit niște abilități, acum lucrează în alte medii, însă au rămas în continuare implicate civic și au devenit feministe, sunt activiste. Există un impact asupra lor.

Mai sunt și alte organizații care demarează același tip de activități precum E-Romnja?

Nu suntem singurele, sunt convinsă.

Există solidaritate între organizații?

Cred că ar putea fi și mai multă. Cred că spațiul în care toate organizațiile funcționează pe criterii de competiție stabilește din start o relaționare care nu se bazează în primă instanță pe solidaritate, pentru că ne luptăm pentru fonduri, acelea puține care există. Din start, nu mai ești plasat pe poziția de coechipier în spațiul neguvernamental. Dar sunt și momente în care organizațiile din societatea civilă s-au solidarizat. Vorbesc, spre exemplu, de cele feministe. Ne solidarizăm pe tema egalității de gen, a educației sexuale, a violenței asupra femeilor. Acestea sunt niște teme pe care dacă noi, ca organizații feministe, nu le-am fi promovat și nu am fi făcut presiune ca ele să ajungă pe agenda publică, nici astăzi nu s-ar fi discutat, mai ales despre educația sexuală în școli. În 2014, când am început să vorbim despre acest subiect, noi, în coaliții, nici măcar nu se punea problema sau se punea în termeni foarte firavi de a duce subiectul la nivel macro. Eu cred că organizațiile feministe au avut o contribuție semnificativă. Astăzi există măcar o dezbatere în spațiul public, dacă alte semne îmbucurătoare nu sunt.

Solidarizarea e mai importantă pe niște teme esențiale, deși mi-aș dori să există solidarizare și pe teme locale. Strategic, organizațiile, pentru că au fonduri puține, dar și oameni puțini, se coalizează pe chestiuni esențiale, structurale. Aici poate fi adusă o critică, că ar trebui să conlucrăm și pe teme locale, care, chiar dacă nu afectează toate femeile din România, sunt relevante pentru un segment. Dar știu că sunt organizații și în afara țării, cunosc cel puțin două care fac lucruri asemănătoare cu ale noastre, tot organizații de femei rome, în Spania. Cred că E-Romnja poate inspira și alte organizații. Spre exemplu, Centrul Filia, de cel puțin 3 ani, are un proiect de dezvoltare comunitară în Valea Seacă.

Unde acționați mai exact?

Bacău, Valea Seacă, Giurgiu, București, sectorul 3, Mizil, iar până acum un an și jumătate, am fost și în Spanțov. Uite, face parte din proces. E o altfel de poveste, ca organizație trebuie să admiți că nu poți fi omniprezent și că ai niște limite, care țin de contextul politic, de cel economic și de multe aspecte care îți afectează activitatea.

Centrul Filia lucrează acum într-o comunitate de femei rome, pe tema violenței asupra femeilor, uzând de un model pe care l-am asamblat împreună și acum îl perpetuează. Mi-aș dori ca mai multe organizații să se coalizeze, să facă lucrurile acestea și să lucreze cu femei rome. Nu e ușor, dar munca de advocacy are avantajele ei, e o muncă cu bătaie lungă. Munca la firul ierbii este mai practică: afli nevoile și interesele oamenilor. Uitându-te în urmă vezi rezultatele reflectându-se vizibil în viețile lor.

Vă ocupați de o sferă destul de sensibilă – cea a femeilor rome – care au fost ignorate de-a lungul vremii sau li s-a acordat atenție doar atunci când politicienii au vrut să asocieze un subiect anume cu acestea. V-ați asumat o responsabilitate mare în direcția aceasta. Cum se reflectă la nivelul opiniei publice?

Există niște teme sensibile, atunci când discutăm despre femeile rome, cum este tema drepturilor reproductive. Este o temă care apare când și când pe agenda publică, iar în discursul public al politicienilor sau al formatorilor de opinie apare, de regulă, sub forme rasiste ori hegemonice, legate de controlul corpurilor, legate de lipsa capacității femeilor rome de a-și crește și educa proprii copii, legate de dorința de a controla un grup etnic prin prisma femeilor. Din 2013 încoace, a existat un politician sau o persoană relevantă din spațiul public care a făcut astfel de afirmații recurent, legate de controlul corpurilor femeilor, de sterilizare, iar acesta e un lucru care pe mine mă încurajează. La un anumit nivel, acest discurs este acceptat, nu este suficient sancționat, nici CNCD nu a reușit să sancționeze destul de dur. Este un discurs ce are rădăcini istorice mult prea dureroase, ce trebuie suprimate. Apare frecvent și, din păcate, nu se reușește a fi oprit, căci contrareacția nu are aceeași forță, nu are același impact.

Este și din cauza faptului că oamenilor nu le este cunoscut parcursul romilor în istoria țării noastre. Mulți dintre noi au aflat despre ce s-a întâmplat cu romii de-a lungul istoriei odată cu Aferim!, lungmetrajul lui Radu Jude. În manualele școlare nu a existat această bucată de istorie, profesorii nici nu o aduc în discuție.

Pot exista justificări pentru oamenii care nu au studiat, care nu cunosc istoria romilor. Sunt niște explicații reale, dar eu cred că atunci când vorbim despre formatorii de opinie, nu mai există justificare. Dacă purtătorul de cuvânt al Patriarhiei spune că este în etnia romilor să facă mulți copii și să nu meargă la școală, că asta e specific identității etnice rome, atunci ar trebui drastic sancționat. O persoană în poziția lui are acces la informație și, cu siguranță, știe că biserica a deținut sclavi în trecut. Nu mă îndoiesc că el nu știe acest lucru. Toate fețele bisericești, sau cel puțin cele din vârful ierarhiei, ar trebui să știe asta. Or, el este o persoană care are niște abilități. Nu i se poate justifica neștiința. A făcut o gafă, l-a luat gura pe dinainte, atunci trebuie să plătească. Nu este un oarecare ce a spus ceva, e într-o poziție în care influențează un procent ridicat din societatea românească, căci românii, în majoritate, cred în instituția bisericii, sunt religioși. Iar când societatea românească se încrede în biserica reprezentată de tine și te consideră un formator de opinie demn de luat în considerare, trebuie să ai grijă la discursul public.

Există multe probleme structurale legate de femeile rome, de la faptul că sunt invizibile în istorie, că se vorbește puțin despre femeile rome care serveau în case, care creșteau copii și erau doici, care țineau întregi familii și gospodării, nu numai case, dar și țesătorii, croitorii sau tot felul de meșteșuguri și activități ale unei curți boierești. Această etapă a istoriei lipsește complet. Nu se învață la școală, pe internet informația este vagă și, pe lângă faptul că nu studiezi în școală, în societate ți se inoculează aceleași stereotipuri despre romi și femeile rome. Atunci este clar că nivelul de ignoranță, oricât de dur ar suna, este ridicat. Avem acces la informație, trebuie să depășim cadrul acesta al neștiinței, motivat de faptul că n-am învățat în școală, și să ne documentăm singuri, mai ales cei care ajung să ocupe funcții ce le permit să aibă un impact social. Dacă nu știi nimic și acționezi după impulsuri rasiste este grav.

Foarte multe momente cu impact mediatic negativ au existat în ultimii ani, generate de oameni ce reprezintă o autoritate în spațiul public. Trebuie să ne dea de gândit, căci gradul de toleranță al românilor față de minorități etnice este oricum scăzut, fiind reflectat și de sondajele de opinie. Mi se pare adesea că nu am depășit nivelul de gândire al secolului al XIX-lea, în privința credințelor despre femeile rome. Dacă faci o analiză, constați că se perpetuează aceleași imagini în care unii își închipuie țigănci nomade, pasionale, hoațe, vrăjitoare. Societatea se dezvoltă, nici femeile rome nu au rămas împietrite în timp. Dacă oamenii nu văd sau dacă nu se opresc să vadă schimbările, nu înseamnă că ele nu se produc.

Uneori e cool și interesant ce facem noi, suntem acea voce care vorbește și pentru femeile rome în spațiul public. Nu suntem arhicunoscute, însă am devenit vizibile, avem o imagine bine conturată, ceea ce este o realizare. Bineînțeles că există și voci potrivnice pe internet, care ne contestă, spunându-ne că ne ocupăm de lucruri prea mici, când ar trebui să educăm femeile rome să nu mai facă atâția copii, să se ducă la școală, să nu mai stea lângă bărbați; iar în comunități, la nivelul autorităților locale, mai curând, suntem excentrice, căci nu prea auzi de organizații de femei rome care să meargă în consiliile locale și să ceară informații, să își impună punctele de vedere. Deși inițial reticente, noi am dovedit constanță autorităților și am demonstrat că ne dorim să rămânem implicate. Avem și zone în care încercăm să ajungem la autorități și nu reușim, iar acest aspect este generat și de faptul că suntem organizație de femei rome. Mai utilizăm și strategia parteneriatului, atunci când vrem să soluționăm o chestiune stringentă, ne asociem numele cu al unei alte organizații care ne susține cauza, iar atunci, brusc, se deschid ușile.

Că tot discutăm despre autorități, ați beneficiat de sprijin concret din partea unor demnitari români? Ați fost consultate, chemate la dezbateri, pe teme feministe sau care implică femeile rome?

În unele situații, da, în altele ne-am făcut noi loc. Pentru că uneori nu poți fi ignorat, oamenii sunt nevoiți să te cheme. Am fost parte, de-a lungul timpului, a unor comisii consultative, pe armonizarea legislației române cu Convenția de la Istanbul, privitoare la violența asupra femeii, fiind una dintre comisiile în care ne-am implicat activ. Avem o altă comisie – cea pentru egalitate de șanse – unde, vom fi la masa consultărilor pe tema educației sexuale.

Societatea civilă poate fi chemată la consultări, dar nu este un indicator de succes.

Nu ai garanția că tot ce propui va fi luat în considerare. Ni s-a întâmplat să participăm la consultări și apoi să criticăm felul în care s-au derulat consultările, fiind organizate doar pentru a se spune că societatea civilă a fost prezentă. Un exemplu clar îl reprezintă strategia de incluziune a romilor: noi am fost active, am avut un document de bază, în care am propus măsuri privitoare la dimensiunea de gen. În momentul de față, strategia este complet oarbă la aspectele ce țin de gen. În afară de preambul, unde este menționată egalitatea de gen, ca principiu, nicio altă măsură nu reflectă dimensiunea de gen. Regăsești, în componența strategiei pentru romi, femeile în sfera îngrijirii copiilor și în cea a sănătății. Adică, fix acolo unde s-ar spune că le este locul. Nu le vei vedea la cultură, administrație, unde ai destul de multe femei rome angajate. La educație, o măsură privește mamele informate asupra educației copiilor – tot mamele sunt singurele responsabile. Asta nu înseamnă că ai acoperit dimensiunea de gen, când tu menționezi doar lucruri ce țin de grija față de copii, comunitate și familie. Aceasta a fost o arie în care noi ne-am implicat, am fost consultate, iar rezultatul nu a fost unul care să ne bucure. Criticăm strategia, nu suntem singura organizație care face acest lucru, însă suntem printre puținele care îi aduc critici pe zona egalității de gen. Sunt destul de multe chestiuni utile care nu se regăsesc. Este o strategie unde femeile rome sau femeile celorlalte minorități nu sunt incluse. Intersecționalitatea lipsește cu desăvârșire. În strategia romilor, nu existăm. În strategia egalității de șanse de asemenea. Noi, femeile rome, ne regăsim în contextul în care nu suntem nicăieri, dar noi ne-am consultat, am fost și la ANES și la multe alte comisii, unde am știut că există posibilitatea ca femeile rome să fie cuprinse în politici și legislație.

Cred că avem mulți pași de parcurs și eforturi de realizat, dar societatea civilă, în general, are această problemă – a felului în care se fac consultările în România. Consultarea pe un document de politică publică se face după ce a trecut de toate avizele interne ale Guvernului. Ceea ce înseamnă că un document care a petrecut 6 luni la Guvern, trecând prin toate departamentele, primind toate avizele, nu mai este întors pentru a fi verificat, dacă venim să spunem că este greșit și că trebuie completat. Adică, se negociază un document intern, apoi este scos către societatea civilă. Ne cheamă doar că să existe o așa-zisă consultare, pe când aceasta ar trebui să fie realizată înainte de toate aceste avize. Procesul este realizat invers, nu are niciun rost sa mai fim chemați astfel.

Noi, ca activiste, ar trebui să boicotăm acest sistem, să ne spunem că nu mai mergem când suntem chemate la consultări de formă, după ce a fost realizat documentul, însă, în practică, mergem, sperăm, ne încredem că poate, cândva, se va ține cont de opiniile noastre.

Aduc în discuția noastră și declarația domnului Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Care a fost punctul de vedere al asociațiilor E-Romnja si a Centrului Filia, în urma afirmațiilor sale publice?

Mi s-a părut că opinia publică a făcut front comun cu cele spuse de acesta, în sensul în care el nu a adus în discuție lucruri noi, necunoscute, ci doar reitera niște chestiuni deja știute. Apoi, am mai sesizat si o altă perspectivă asupra situației – aceea în care oamenii nu înțelegeau acest demers al vostru, tocmai pentru că el nu spusese ceva nou, frapant sau jignitor pentru cei mulți.

Poziția noastră publică apare într-un comunicat. Eu nu cred că oamenii nu au înțeles ce am transmis, eu cred că oamenii au deja niște idei preconcepute, întărite acum de declarația domnului Bănescu. Aceste idei nu au apărut din neant, există, oamenii le consideră adevărate, iar acești oameni nu vor privi cu deschidere cealaltă față a poveștii. Noi nu ignorăm că există o problemă cu adolescentele care dau naștere – cu nașterile în rândul tinerelor și nu putem nega așa ceva, alături de Centrul Filia spunem de cel puțin 4 ani că nu avem educație sexuală în școli. Lipsa educației sexuale este una dintre cauzele principale care a generat nașteri în rândul minorelor. Noi suntem pe locul întâi în Uniunea Europeană, tocmai din această cauză. Mi se pare că domnul Bănescu se contrazice singur: în timp ce spune că nu avem nevoie de educație sexuală în școli, spune, în egală măsură, că tinerii se pot informa de pe internet despre cum să se protejeze mai bine, ceea ce este aberant. Este de preferat ca un copil sau adolescent să găsească surse de informare de pe internet, multe neavizate, când există posibilitatea ca statul să îi ofere un pachet de informații controlate, viabile, pe care să se poată baza? Să îi dai ceea ce are nevoie – informațional – ca să se poată proteja, să poată fi în siguranță, să se maturizeze informat. Noi nicio secundă nu am contrazis, dimpotrivă, susținem că este o mare problemă, aceasta a nașterilor în rândul minorelor, însă a plasa toată chestiunea în spinarea etniei rome este o problemă și mai mare. Să spui că tot ce se întâmplă negativ li se întâmplă lor – romilor – și nu nouă – societatea albă și educată – este discriminatoriu. Este un rasism cumva internalizat, bazat pe ideea că ceva de calibrul acesta nu ți se poate întâmplă ție – cel alb, instruit, frumos – ci acelora needucați, care nu știu cum se fac copiii, nu știu să se protejeze, nu au educație elementară. Exprimarea și conținutul sunt chestionabile aici. Dacă domnul Bănescu spunea că România este pe primul loc la nașterile în rândul tinerelor fete, că este o problemă și că o parte dintre aceste nașteri se întâmplă în mediul rural și în mediul minorităților, probabil ar fi fost perceput altfel. Chiar și datele îl contrazic, cele mai multe nașteri ale fetelor sunt în mediul urban, nu în mediul rural și nu pot fi toate fete rome, pentru că se înregistrează anual peste 19 000 de cazuri. Romii în România sunt un procent. Dacă am acoperi noi acest număr, s-ar presupune că fetele rome nasc toate de la 12 ani. Statistic vorbind, nu este realist. Dacă el se bazează pe credințe imaginare potrivit cărora fetele rome se reproduc cu mai multă rapiditate decât cele românce, cred că afirmația lui are la bază criterii discriminatorii, etnice și de gen.

Apoi, în privința căsătoriilor: multe biserici ortodoxe oficiază căsătorii între minori romi. Nu am văzut biserica având o poziție oficială în acest sens. Să oficiezi o nuntă presupune niște retribuții, chiar dacă legal ți se permite, însă dacă acest lucru contravine preceptelor tale morale, opune-te, ori eu nu am văzut nicio opinie contradictorie când vine vorba de remunerație în urmă unei cununii religioase.

Până în 2009, biserica oficia căsătorii cu tineri sub 14 ani. Să ne amintim de cazurile de la Râmnicelu. Eu cred că aceste lucruri te fac și pe tine, instituție religioasă, biserică, părtașă la ce se întâmplă. Când ai oficiat o căsătorie nu te mai gândești că fata aceea are 16 sau 17 ani.

Un ultim punct, în încheierea acestui interviu, acela al necesității unei legislații privind educația sexuală. Voi ați demarat o serie de proiecte care s-au axat pe acest subiect. Hai să înțelegem de ce este importantă.

Educația sexuală nu presupune doar mijloace de protecție. Într-una dintre comunitățile în care am lucrat, spre exemplu, am apelat la ajutorul unor persoane din domeniul medical, care au știut cum să livreze informația și ce informație să livreze, astfel încât să ajute femeile. Cred că educația sexuală trebuie realizată de la vârste foarte mici, iar copiii trebuie să învețe cum să se raporteze la propriul corp, ce schimbări se produc, cum să își gestioneze emoțiile, relația cu persoana pe care decid să o aibă alături. Din educația comprehensivă fac parte foarte multe teme, precum stima de sine, emoțiile, toate schimbările biologice care se reflectă asupra felului în care te construiești ca adult. Este important să știi aceste lucruri de la oameni avizați, nu din reviste, de la prieteni sau de pe internet. Odată abordate aceste subiecte, copiii de astăzi, viitorii adolescenți, adulții de mâine, învață cum să reacționeze în cazul unui abuz sexual, al unei hărțuiri sexuale sau, în cea mai nedorită circumstanță, a unui viol. Apoi, educația sexuală te învață cum să acționezi atunci când presupui că ești purtătorul unei boli sau cum să eviți contractarea unei boli venerice. Spațiul românesc s-a confruntat cu astfel de situații mediatizate, ale unor fete care au descoperit că sunt purtătoare ale virusului HIV, dobândit de la același partener, să ne amintim de cazul Segarcea. Este o chestiune de responsabilitate, pe care fiecare dintre noi trebuie să o dețină, iar aceasta se dobândește prin educația sexuală timpurie. La noi încă este crezut mitul potrivit căruia prima experiență sexuală nu se poate sfârși cu o sarcină nedorită, iar acesta trebuie demontat. Sunt multe lucruri pe care educația sexuală le abordează, spre surprinderea convingerii colective, care nu sunt legate de actul sexual în sine, precum momentul în care îți dorești să ai o relație sau să îți întemeiezi o familie.