INTERVIU Alina Bârgăoanu, expert în comunicare: ,,Dezinformarea, dictatura emoțiilor, reacțiile viscerale la lucruri ce se pot dovedi false pot constitui un tip de amenințare în ceea ce privește nivelul de reziliență al unei societăți”

Experta în comunicare Alina Bârgăoanu vorbește despre știrile false, tendința de a crede o știre sau informație, fără a-i verifica veridicitatea, explicând distincția dintre fake news și dezinformare și abordând în egală măsură sfera politicului, a jurnalismului, dar și pe cea a rețelelor sociale și a bulelor în care ne închidem în mediul online.

Alina Bârgăoanu este profesor universitar doctor, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice a SNSPA, expert în cadrul Grupului la nivel înalt al Comisiei Europene pentru combaterea ştirilor false din mediul online.

De ce există această tendință de a crede și asimila informații uluitoare, conspirative sau informații din sfera senzaționalului care sunt, în substanță, lipsite de adevăr?
Sub fenomenul umbrelă de fake news se întâlnește într-adevăr această componentă destul de accentuată legată de zvonuri și teorii conspirative – lucruri spectaculoase – care au existat dintotdeauna. Omul, în general, are o apetență pentru acestea, iar ce se întâmplă acum nu este ceva nou. Însă, în opinia mea, ceea ce amplifică acest fenomen vechi este un sentiment de nesiguranță, de insecuritate, de frustrare, sentimente care străbat întreaga lume occidentală. Când omul are sentimentul insecurității economice și culturale, este predispus a crede lucruri pe care într-o stare psihologică normală nu le-ar lua în calcul. Acest sentiment de angst global – angoasă la nivel global – constituie un teren psihologic bun pentru a digera pe nemestecate conspirații, zvonuri și teorii spectaculoase.

Apoi, trebuie să privim și înspre factorul tehnologic. Mediul online predispune spre ilustrarea de lucruri spectaculoase. Este o mare competiție pentru a reuși să pătrunzi în online. Chiar întâlnisem o expresie, potrivit căreia internetul este the shouting factory, adică uzina de țipete. În acest mediu internațional atât de turbulent și competitiv, iese în evidență cel ce țipă mai tare. Este evident că aceste teorii conspirative și spectaculoase își găsesc astfel locul.

Sintetizând, cred că sunt două motive, în primul rând, absența securității economice, culturale, chiar geopolitice, iar în al doilea rând, factorul tehnologic.

Care este distincția dintre ceea ce cunoaștem drept fake news și fenomenul dezinformării?
Termenul de fake news există în vocabularul limbii engleze încă din secolul al XIX-lea, însă a început să capete amploare odată cu alegerile prezidențiale din SUA, fiind adus la putere de către Donald Trump, candidat la președinția SUA, care se adresa mass-mediei tradiționale – CNN, NY Times – acuzându-o că răspândește fake news despre el.
Ulterior, termenul a căpătat o popularitate extraordinară, a devenit cuvântul anului 2017, înțeleg că și Președintele Trump l-a folosit de cel puțin 300 de ori în tweet-urile domniei sale. A devenit un termen spectaculos, un termen umbrelă. Atrage atenția și-aproape oricine, inclusiv cei ce nu vorbesc limba engleză, a auzit cel puțin o dată acest termen.

Însă această popularitate a termenului poate fi înșelătoare. De aceea, în intervențiile mele publice, inclusiv în cadrul grupului la nivel înalt pentru combaterea fenomenului fake news, am recomandat, împreună cu alți colegi, mutarea accentului de la ceea ce se numește fake news către construcția numită dezinformare digitală. Dacă ne menținem concentrarea asupra structurii fake news rămânem cu senzația că avem de-a face cu un fenomen care ține strict de jurnalism, însă dezinformarea digitală are de-a face cu un ecosistem de informare care este total transfigurat.

Jurnalismul tradițional are un rol pregnant, dar fenomenul este mult mai amplu.

Sub structura dezinformare digitală intră și știrile false, știrile contrafăcute, cele sintetice, hiper-știrile, știrile excesiv de personalizate, precum „Donald Trump face, Vladimir Putin face”, știri partizane și părtinitoare, informații din trecut aduse în prezent, statistici din trecut care susțin o situație din prezent. Fenomenul de dezinformare digitală este unul amplu.

Un fenomen de care mă ocup cu precădere este acela al hiper-știrilor, știri care sunt promovate întruna. Ceea ce nu le face false. O știre promovată de dimineață până seara nu devine falsă, realitatea la care se referă nu este o minciună, însă faptul că o singură informație primează întreaga zi ne duce în spectrul dezinformării sau a informării parțiale.

Termenul de fake news va rămâne, a pătruns în discursul politic global, dar, în termeni analitici, îl prefer pe acesta mult mai amplu și cuprinzător – dezinformare digitală.

Care sunt uneltele omului obișnuit, ocupat, care își petrece întreaga zi la serviciu, neavând timpul necesar accesării unor multiple surse de informare? Ce poate face, astfel încât să se protejeze de efectele dezinformării?
Zona de fake news a început să fie un tip de sperietoare utilizată drept armă politică. Chiar și în România, toate laturile politice se acuză reciproc de fake news. Pentru a ajunge la omul obișnuit, însă, trebuie să parcurgem mai multe instanțe. Omul obișnuit este obosit, stresat, ocupat, are familie, generează venituri, nu este responsabilitatea  cetățeanului să verifice informația, ceea ce nu înseamnă că este absolvit de întreaga responsabilitate.

În opinia mea, consumul unui analgezic banal, atunci când te confrunți cu o afecțiune gravă este similar încercării de a genera protecție pornind de la cetățean. Până ajungem la cetățean, trebuie să începem cu liderii, cu cei care sunt factori de opinie în spațiul public. Dezinformarea începe la vârf. După lideri, avem instituțiile tradiționale de presă care intră în jocul dezinformării, fie ca sursă sau factor de amplificare.

Putem vorbi și despre reglementare în sfera dezinformării, ceea ce nu ar însemna cenzură. Nu conținutul trebuie reglementat, ci transparența în social media, căci nu există un CNA al internetului. Pe Facebook, spre exemplu, este o libertate totală. Oricât ar spune Facebook că fiecărui cont îi este asociată o singură persoană, care este o persoană reală, lucrul acesta nu se întâmplă. Există foarte multe conturi prefabricate, folosite pentru a bombarda cu informație, a da like-uri sau a răspândi mesaje de ură.

Până a ajunge la cetățean, avem liderii politici, publici, instituțiile de presă și modalitățile de reglementare. Nici cetățeanul nu trebuie absolvit, însă modalitatea de protecție stă în păstrarea calmului, mai ales când este confruntat cu lucruri spectaculoase, precum cele de care am discutat anterior, respectiv teoriile conspirative.

Apărarea cred că poate veni dintr-un calm, deși este dificil de generat. Putem practica ceea ce se poate numi scepticism emoțional. Dacă ești confruntat cu o știre, o imagine, un vizual care mizează pe reacțiile tale viscerale, poți lua distanță.

Ceea ce recomand colegilor și studenților este a-și defini interesele. Cred că, la un moment dat, ar trebui să reacționăm mult mai puțin la lucruri emoționale și să reacționăm la lucruri care vizează interesele noastre.

În acest moment, dezinformarea a atins cote ridicate. Ne sunt la îndemână drept exemplu evenimentele ce se petrec în zonele de conflict. Este foarte greu a discerne ce se întâmplă în Siria. Pe acest subiect, doar dacă deții un background cultural și istoric foarte bine pus la punct și îți concentrezi permanent atenția asupra acestei teme te poți pronunța, identificând anumite tipare, căci sunt știri care nu pot fi verificate.

Citind presă și în special analize, pot spune că sunt anumite tipuri de informații din zone de conflict asupra cărora nu mă pot pronunța, căci nu există acces la realitatea de acolo. Actorii sunt prinși în conflicte adânci, iar dezinformarea este amplă. În privința acestor știri, trebuie să adopți o distanță critică. Dacă vezi o imagine ce a devenit virală cu un copil aflat într-o situație critică, dintr-o zonă de conflict, a cărei sursă este nedefinită, ești, bineînțeles, emoționat, însă după ce trece acest val de emoție, cred că trebuie adoptată o distanță critică, pentru că lucrurile acelea nu pot fi verificate.

Întotdeauna, la finele conflictelor, apar tot felul de dezvăluiri, potrivit cărora imaginile care au circulat cel mai mult au fost fabricate, amplificate, realizate în laboratoare de relații publice. Este și cazul războiului din Irak, documentat de literatura de specialitate.

Mark Zuckerberg afirma într-un interviu că Facebook nu va contribui la eliminarea directă a știrilor sau a informațiilor false, ci va încerca să reducă raspândirea acestora, monitorizând conturile false și fluxul de informație.
Nu este de preferat ca atenția să cadă asupra utilizatorilor, respectiv asupra îmbunătățirii mecanismelor de verificare a acestora și nu asupra intensității cu care conținutul este răspândit?
Și eu sunt de acord cu ceea ce a spus – nu ar trebui să fie vizat conținutul. Cred că eventualele reglementări nu ar trebui să aibă în vedere conținutul. Cazurile extreme sunt deja reglementate – discursul urii sau apologia nazismului, a genocidului etc. Lăsând deoparte extremele, ar trebui să existe libertatea de exprimare, iar conținutul să circule liber.

Într-adevăr, ce ar trebui să facă Facebook este să se ocupe de conturile alias, adică cele false. Naivi am fi să credem că nu există, inclusiv în România, și nu sunt puține. Există fabrici de like-uri, de clickbait-uri care încurajează accesarea materialului, fabrici de troli, iar în aceste cazuri nu este vorba de teorii conspirative.

Facebook trebuie să își facă propria ordine, însă reglementarea mediului online aparține instanțelor de reglementare, nu companiilor private. Portițele deschise de către aceste platforme spre dezinformare sunt un fenomen real. Evident că procesele de reglementare trebuie realizate alături de companiile tech, astfel încât să nu fie înăbușită inovația – reglementarea mediului digital turbulent trebuie făcută de instanțele abilitate, însă nu împotriva tehnologiei și a companiilor.

Niall Ferguson punea invenția Facebook-ului pe picior de egalitate cu invenția tiparului, iar eu tind să cred că are dreptate. Nișele pe care platformele digitale le-au deschis către confuzie și dezinformare sunt fenomene cât se poate de reale.

În ce măsură merită a acorda credit deplin politicienilor și formatorilor de opinie din spațiul public, în condițiile în care motivațiile pentru maniera de legiferare din ultima perioadă și explicațiile publice ale unora dintre formatorii de opinie au fost susținute de o serie de informații îndepărtate de adevăr?
Mediul politic din România, dar și cel extern sunt turbulente. Viața politică din întreaga Uniune Europeană este acidă. Mediul politic din România are, totuși, niște note de particularitate. Din cauza aceasta, noi suntem foarte concentrați pe ceea ce se întâmplă aici, pe subiecte controversate care polarizează, dar eu aș atrage atenția asupra faptului că în România nu avem partide extremiste și nici mesaje de ură care să fie în mass-media de bază, ceea ce în multe țări europene către care noi privim admirativ se întâmplă.

Cazul Italiei este elocvent, căci partidele populiste au avut o ascensiune fulminantă. Există acest fenomen de angoasă la nivel global – angst global – regăsit și în SUA, ce determină un grad de polarizare extrem de ridicat. Aș încadra ceea ce se întâmplă în România în acest trend global, transatlantic, fiind o cheie de interpretare a ceea ce se petrece și aici, căci dincolo de subiectele concrete se remarcă și tendința internațională.

Polarizarea, în România, este creată de subiecte concrete, precum justiția, legea offshore, dar și teme mari care sunt comune în discursul public global, câștigători și pierzători ai globalizării, ai integrării europene. Recomandarea mea, de tip analitic, este de a încadra ceea ce se întâmplă la noi și în aceste discuții purtate la nivel global, evident, cu particularitățile de care suntem conștienți.

Dezinformarea și confuzia încep de la vârf, așa cum am mai spus, până să ajungem la cetățeanul obișnuit, trebuie să avem în vedere rațiunea liderilor, responsabilitatea declarativă.

Cât de nocive considerați că sunt bulele de pe platformele social media și faptul că ne izolăm de informații și oameni cu care nu suntem de acord?
Fenomenul acesta este cunoscut sub denumirea de ecochamber, i se poate spune cameră de izolare digitală, căci în română nu avem un termen echivalent.

Cred că este un fenomen real și dramatic, eu sunt un utilizator relativ recent de Facebook, însă majoritatea prietenilor mei sunt utilizatori vechi și trebuie să spun că nu eram conștientă de efectul generat de ecochamber, deși începusem să citesc despre în literatura de specialitate, părându-mi-se o chestiune speculativă, jurnalistică, ce îmbracă o exprimare foarte plastică, însă încep a crede că, în funcție de rețeaua noastră de prieteni, vedem lumea extrem de diferit.

În funcție de rețeaua de prieteni virtuali pe care ne-o construim, informația pătrunde filtrat. Există un bombardament informațional, faptele sunt enorm de multe și pot confirma părerile oricărei tabere. Nu există două evenimente în funcție de care unii să vadă lucrurile într-o manieră, iar ceilalți într-o alta. Faptele care se întâmplă sunt atât de multe, încât fiecare dintre noi extrage de acolo aspecte ce îi confirmă părerile, credințele, partizanatele. Nu înseamnă că faptele în sine sunt false, ci selecția este severă, astfel încât sunt extrase doar acelea care ne confirmă părerile.

În funcție de camerele de informare digitală în care trăim, vedem lumea într-o manieră extrem de diferită. Iar la nivel social, când se agregă aceste camere – în comunitate, familie, chiar și într-o instituție – dacă nu există anumite lucruri comune asupra cărora să cădem de acord, constatăm că nu putem funcționa unii alături de ceilalți.
Descoperim oameni cu care stăm față în față uneori pe care, în funcție de informația la care ne expunem în mediul digital, îi simțim complet îndepărtați, iar asta poate fi o dramă la nivel interpersonal. Se creează clivaje între generații, între mediul urban și cel rural, între diaspora și locuitorii din țară, care pot aluneca într-o zonă de conflict, ură, lipsă de tolerantă.

În mediul online, o tabără își dorește suprimarea celeilalte, iar acest lucru pune probleme în ceea ce privește încrederea în instituții și dezvoltarea statului.

Este dezinformarea digitală o amenințare la adresa securității naționale?
În genere, nu sunt alarmistă și, pentru că am instrumentele necesare analizării acestui fenomen, nu merg pe ideea că dezinformarea sau fake news ne invadează și că o țară poate fi ocupată prin intermediul informației denaturate.
Dezinformarea, dictatura emoțiilor, reacțiile viscerale la lucruri ce se pot dovedi false pot constitui un tip de amenințare în ceea ce privește nivelul de reziliență al unei societăți.

Nu merg înspre zona de panică, potrivit căreia se poate cuceri o țară informațional, pentru că războiul informațional este o componentă a unui conflict mai mare, corelându-se cu alte elemente. Cu siguranță, vulnerabilitatea la emoție, la lucruri superficiale poate afecta reziliența unei societăți și poate constitui terenul pentru dezinformare, determinând instalarea confuziei și a neîncrederii. Într-adevăr, în momentul în care într-o societate nivelul de încredere nu doar în lideri sau instituții publice, dar și în relațiile interpersonale este scăzut, aceea este o societate care lucrează la jumătate din potențialul său.

Încrederea este un element care face să funcționeze relațiile sociale, instituționale, personale. Nu poți verifica în permanență ceea ce se întâmplă, nu este firesc, ci trebuie să existe o credință că lucrurile merg pe făgașul normal.

Aici văd efectele devastatoare ale dezinformării și ale vulnerabilității umane care afectează reziliența societății.

Totuși, am convingerea că România are resurse de reziliență, atât din punct de vedere social, dar și economic, psihologic. Nu sunt într-atât de alarmată, însă m-aș axa pe tratarea acestui fenomen cu profesionalism.

Jurnaliștii de investigație sau cei care documentează diverse subiecte dificile utilizează multiple surse de informare, adesea confidențiale. Cum ne putem raporta la informațiile pe care ni le livrează aceste dezvăluiri, atâta vreme cât nu există posibilitatea directă de a face verificări?
Cred că pentru a putea restabili normalitatea în spațiul public, trebuie recâștigată sau reconstruită încrederea în jurnalismul tradițional, pentru că profesia de jurnalist reprezintă una dintre victimele colaterale ale ascensiunii online-ului.

Pentru a face puțină ordine în haosul informațional, este nevoie de repere intelectuale publice, repere de informare, iar în acest caz, profesia de jurnalism are o foarte mare importanță. Eu cred că fără reconstrucția încrederii în sursele ce au autoritate publică nu se poate merge mai departe. Cu această retorică anti-sistem, anti-expert, ceea ce, în cazul acesta, înseamnă și jurnalism tradițional nu putem înainta. Ce se întâmplă în România se înscrie într-un trend european și global, acela al împotrivirii la expertiză.

Când aducem în discuție dezinformarea, nu trebuie să ne axăm doar pe câteva lucruri care ni se par spectaculoase, precum știrile fabricate sau trolii. Pentru a putea înțelege acest fenomen amplu trebuie să avem în vedere și retorica ce se împotrivește oricărei surse de autoritate. Profesia de jurnalist este, din păcate, victima principală a acestei retorici, și-atunci, pentru a restabili ordinea, aceasta trebuie recredibilizata, reabilitată.

Desigur, mass-media tradiționale nu au fost inocente, cu siguranță au intrat și intră în jocul dezinformării. Însă, reiterez, fără repere cu expertiză, nu putem ajunge la un tip de ordine informațională, cu toate că aș putea părea fascinată și absorbită de ideea de ordine, mă refer la un ecosistem care să funcționeze, ordine în sensul liberal.

Reacția lui Trump la acuzațiile potrivit cărora Vladimir Putin s-a amestecat în alegerile prezidențiale din SUA decredibilizează eforturile presei din SUA care a documentat și scris constant despre acest subiect?
A revenit subtil asupra declarației sale, probabil că a existat un tip de presiune, pentru a transmite un mesaj de încredere în propriile servicii de informații, ceea ce a fost corect. A fost o nuanțare a afirmațiilor făcute în timpul conferinței de presă.

Subiectul președinției SUA, recunosc, este unul fascinant – studiind îndeaproape ascensiunea sa, fără a emite opinii pe care le am desprins întâmplător. Acesta este un fenomen de sine stătător, care merită studiat, căci se varsă foarte multe în această ascensiune a lui Donald Trump, o ascensiune spectaculoasă, pentru care nici el însuși nu a fost pregătit și în care nici republicanii nu au crezut. Este un lucru spectaculos și sper că termenul să fie înțeles într-o cheie analitică. De ce spun că se varsă foarte multe în această creștere a sa, pentru că lupta cu sistemul, retorica anti-expert, nemulțumirea față de globalizare și față de trendurile transnaționale, evoluția și activitatea lui Trump reunesc teme foarte interesante. Trump este un subiect ce nu poate fi ușor epuizat, cum tindem noi să comentăm ușor iresponsabil.

Revenind, Donald Trump este prins într-un conflict deschis cu ceea ce se numește deep state, termenul acesta de stat paralel, respectiv stat subteran, nu ne aparține, ci este un termen folosit îndelung de Breitbart, care a constituit un vehicul în campania electorală a lui Trump.

Prin deep state înțelegând mass-media tradiționale, instituțiile transnaționale, precum Banca Mondială, ONU, ba chiar serviciile sau o anumită parte a lor. Ceea ce ajunge în România, din punctul de vedere al informației, filtrat prin intermediul agențiilor de presă este foarte bine șlefuit. Dacă urmărim dezbaterea din SUA, perspectiva este mult mai nuanțată.

Nu știu dacă Donald Trump atunci când acuză mass-media tradiționale că împrăștie fake news are dreptate sau nu, probabil că nu are, dar citind o cercetare realizată în cadrul Universității Harvard, am regăsit că în SUA, dar și în presa internațională, acoperirea mediatică a președinției Trump este în proporție de 98% negativă.
În momentul în care acoperirea media a președinției tale este într-o proporție copleșitoare negativă constant, indiferent ce ai face, cred că putem să ne gândim la o informare eronată, cu siguranță extravagantă, insolită, ieșită din comun.

Dacă peste 90% din acoperirea presei este negativă, realizăm că avem parte de relatări părtinitoare, nu neapărat false, dar excesiv de părtinitoare. Înainte de summitul de la Helsinki, Donald Trump a susținut o declarație, se poate spune corelată cu relatările părtinitoare sau rău-voitoare, spunând: ”Dacă m-aș duce la Moscova și aș negocia cu Putin să îmi cedeze orașul Moscova, ar fi foarte mulți din presa tradițională care mi-ar reproșa de ce nu am luat și St. Petersburg”.

Este un personaj interesant, din perspectiva comunicării, și a reușit prin această exprimare plastică să spună că se confruntă cu o presă ostilă, indiferent de ce ar întreprinde, iar faptul că inclusiv în campanie și în timpul exercitării mandatului a reușit să comunice, în ciuda ostilității presei, este un fenomen fascinant din punctul de vedere al comunicării, privit, desigur, în termeni analitici.