România clivajelor și recalibrarea conflictualității politice

Politica românească a ultimelor trei decenii a fost dominată de conflict ca formă de manifestare, iar această trăsătură se reflectă plenar și la nivel social. Eterogenitatea societății românești, exacerbarea competiției inter-individuale pentru accesul la resurse sunt dublate de partizanatul politic omniprezent.

Scandalul plăcuțelor de înmatriculare cu mesaj „trivial” adresat partidului de guvernământ a creat rapid un cadru de discuție foarte sensibil în spațiul public. Fără a generaliza și a face considerații exhaustive, întrebarea pe care o lansez este aceasta: Care este, în prezent, rolul românilor din afara granițelor în configurarea spectrului politic autohton?

Spațiul public este dominat de afirmația că românii din afara granițelor ar contribui decisiv la situația economică a țării, prin aportul financiar. Desigur, afirmația are corespondent considerabil în planul realității obiective, dar, pe de altă parte, în macroeconomic nu observăm schimbări radicale. Schimbarea pozitivă are loc la nivel microeconomic, în viața cotidiană a rudelor rămase în România, dar nu se observă un impact considerabil la scară națională. Din păcate, lipsesc date obiective cu privire la acest aspect și este greu să formulăm constatări, iar această ambiguitate s-a transformat într-un teren fertil pentru conflictul politic între Putere și Opoziție. Manipularea, inducerea în eroare a maselor pentru crearea de bazine electorale se desfășoară pe baza acestor neclarități în ceea ce privește contribuția diaspora la economia națională, ignorându-se adesea dimensiunea locală și regională a problemei.

După 1989, societatea românească s-a structurat, în mod atipic, pe clivaje materializate în confruntări dure pe scena politică. Crearea însă, a Uniunii Social-Liberale, între PSD și PNL, a răsturnat toate axiomele referitoare la politica autohtonă și a deschis o nouă etapă caracterizată de confuzie în rândul electoratului. Criteriul ideologic era practic înlăturat.

Diaspora a rămas în cea mai mare parte indiferentă la cursul evenimentelor, percepția negativă despre România „ca întreg” fiind dominantă și determinând neimplicarea în politică a românilor din afara țării. Neîncrederea în sfera politică românească, nesiguranța față de viitorul României pe termen mediu i-a determinat ulterior pe românii din diaspora să adopte o poziție de indiferență care, cel puțin în teorie, dăunează democrației ca atare. O întreagă categorie socială nu poate fi acuzată că „ruinează” viitorul țării prin neparticipare la viața politică, întrucât actul votului este rezultatul relației de încredere reciprocă dintre alegători și aleși. Iar aleșii au preferat, de prea multe ori, să meargă pe calea populismului, a discursului golit de orice conținut și semnificație. Au preferat să evite conceptul și practica bunei guvernări în favoarea acaparării puterii politice. Partidele din România dețin puterea, dar nu guvernează.

Clivajele constituie și acum unul din fundamentele vieții politice românești, dar nu generează schimbări pozitive. Clivajul dreapta-stânga nu s-a exprimat ca atare în democrația postcomunistă decât prin sloganuri. Problema s-a pus la nivelul ideologiilor asumate de partidele sau formațiunile politice nou create precum și în planul legitimității presupus istorice sau generată de mișcarea de masă din decembrie 1989. Clivajul centru-periferie s-a manifestat încă de la început pe baze etnice sau regionale și a culminat cu incidentele grave de la Târgu-Mureș dintre maghiari și români, din martie 1990. Preponderența centrului este exemplificată de cvasi-majoritatea miniștrilor rezidenți în București și de faptul că modelul democrației românești se bazează pe curentul informațional cu sens unic de la centru către periferie, atât la nivelul instituțiilor de stat, cât și la nivelul partidelor.  Centrul poate fi perceput de asemenea ca fiind „autoritar”, iar periferia „democrată” într-o viziune exterioară.

În ce privește clivajul stat-Biserică, influența religiei în viața social-politică a fost redusă după 1989 și s-a manifestat îndeosebi în problema libertăților minorităților sexuale, dar și a statutului și rolului familiei. Totuși, conflictul dintre generația vârstnică și cea tânără pe aceste teme poate aduce modificări ale opțiunilor de vot și, în consecință, ale raporturilor de forțe dintre partide. Poziția fiecărei formațiuni față de subiectele amintite este, la rândul ei, importantă, iar în cazul românesc majoritatea partidelor adoptă orientarea „tradiționalistă”.

Ruptura actuală dintre românii din țară și cei din exterior, deși este creată artificial în contextul rivalității dintre Putere și Opoziție, are consecințe negative pe termen lung. Astfel, lipsa unui consens între cele două „tabere” împiedică adoptarea unui proiect de țară prin care să se imprime o direcție de dezvoltare realistă și sustenabilă, în afara influenței populismului. În al doilea rând, modelul de reușită personală și colectivă al celor plecați peste hotare este contestat de acea parte a sferei politice, încă tributară național-comunismului, când izolarea și restricționarea contactului cu străinii erau politicile definitorii. Complexele de inferioritate ale clasei politice față de „pătura socială” a românilor din vestul Europei sunt evidente. De asemenea, facilitarea accesului pe piața muncii din UE, corelată cu înapoierea constantă a României pe plan socio-cultural, economic și educațional, au creat alternative pentru români, iar coeziunea în jurul unui proiect comun de lichidare a disparităților s-a diminuat considerabil.

Indiferent de epitetele atribuite diaspora, protestul din 10 august demonstrează cu siguranță că dezechilibrul dintre România și Europa de Vest, în care se dorește atât de mult integrarea de facto, nu numai de jure, este constant și profund. În ciuda discursurilor personalului politic și a tentativei de a crea o imagine naționalistă (dar fără realizări concrete), abordarea pragmatică vine să demonstreze că statul român este mult distanțat față de societatea căreia îi datorează existența și că prioritățile clasei politice sunt cu totul altele decât imperativele de pe agenda publică. Deocamdată, tendința de emigrare este în creștere, iar oferta autohtonă pentru foarte mulți cetățeni cu drept de vot este tot mai neatractivă.

Sursa foto: Vocea Diasporei