Retragerea Angelei Merkel de la şefia creştin-democraţilor germani (CDU) marchează începutul unei retrageri progresive din politică şi intrarea treptată în istoria Germaniei şi a Europei. Deşi Merkel a declarat că intenţionează să rămână cancelar al ţării până la alegerile regulate din 2021 şi a reuşit să contribuie la alegerea de vineri în fruntea CDU a Annegretei Kramp-Karrenbauer, o sprijinitoare a politicilor şi abordării sale, motiv pentru care a şi fost poreclită „mini-Merkel”, liderul creştin-democraţilor din ultimii 18 ani se îndepărtează încet de sfera marilor decizii, într-o perioadă în care Germania, Europa şi lumea sunt foarte schimbate faţă de cum arătau la începuturile ascensiunii sale politice.

Întrebarea care se pune este dacă tranziţia lentă spre un partid creştin-democrat şi spre un guvern german fără Merkel semnalează sfârşitul unei epoci şi începutul unei alta, în ciuda tuturor precauţiilor luate de cancelar pentru a asigura o continuitate trainică.

Răspunsul este unul afirmativ.

Într-o epocă în care consensul asupra politicilor globaliste domnea în Occidentul victorios asupra Estului comunist, Merkel a fost în măsură să continue unificarea germană începută de Helmut Kohl şi, avansând pe calea integrării europene, să aducă Germania în postura de hegemon european. Ca şi marele Bismarck, cu care a fost adeseori comparată, Merkel a reuşit să repurteze aceste succese printr-o abilă politică de creare continuă a unor alianţe şi majorităţi. Spre deosebire de Bismarck, care în interiorul Germaniei a putut conduce cu o mână de fier, Merkel a fost nevoită să ducă permanent această echilibristică nu doar în politica externă, ci şi în cea internă şi în propriul partid.

Echilibrul, moderaţia şi izolarea cu pricepere a ameninţărilor sunt cele care au asigurat Angelei Merkel conducerea CDU şi a ţării, iar Germaniei poziţia hegemonică în Europa, într-o perioadă în care iniţiativele politice consensualiste, paşnice, măsurate, erau la modă pe scena politică.

Schimbarea spiritului vremurilor în ultimii câţiva ani în întregul Occident, cu o tranziţie abruptă spre unilateralism, protecţionism şi naţionalism, la nivelul politicii externe, spre radicalism şi fragmentare, la nivelul celei interne, ridică deja semne de întrebare dacă abordarea tradiţională a lui Merkel mai putea aduce succese Germaniei. Admiţând că, totuşi, la vremuri noi, încă ar mai putea fi funcţionale metodele vechi, este greu de crezut că există succesori capabili care să facă aceeaşi echilibristică perfectă, reuşită de Merkel timp de aproape două decenii.

În lumea Brexit-ului şi a lui Trump, în Germania în care creştin-democraţii şi social-democraţii, partidele tradiţionale de pe eşichierul politic, nu mai sunt în măsură să atragă decât cu greu 51% dintre alegători, este greu de crezut că Merkel şi-ar mai fi găsit locul pentru mult timp. Este şi mai greu de crezut că altcineva i-l va putea lua cu succes.

Odată cu retragerea treptată a lui Merkel, ultimul stâlp puternic al vechii ordini instituite la sfârşitul Războiului Rece este dus în muzeul acestei epoci istorice care se încheie.

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu