„Britanicii sunt proşti, britanicii au greşit, britanicii vor avea de suferit.” Cam la asta se rezumă opiniile din România, din Europa şi chiar dintr-o parte considerabilă a Marii Britanii de la referendumul din iunie 2016, atunci când o majoritate foarte fragilă decidea că Regatul Unit trebuie să părăsească Uniunea Europeană.

Acelaşi discurs a revenit cu putere în ultimele luni şi mai cu seamă aseară, după ce Parlamentul britanic a respins acordul de ieşire negociat de premierul Theresa May cu Bruxelles-ul, cu o sumă record de voturi împotrivă: cu 230 mai multe voturi contra decât pro. Se deschide perspectiva întunecată a unui Brexit fără acord, în care, în primă fază, populaţiei britanice i-ar putea lipsi pentru scurt timp până şi alimente şi medicamente de bază. Acest lucru nu i-a împiedicat însă pe parlamentarii britanici, mare parte dintre ei chiar conservatori din partidul lui May, să respingă acordul, considerat de unii ca lăsând Marea Britanie prea aproape de UE, iar de alţii prea departe de blocul european.

Democraţia britanică, atât directă, cât şi reprezentativă, a respins în mod liber, dar hotărât ceea ce restul lumii consideră o gugumănie de zile mari, asumându-şi eventualele consecinţe negative în plan economic şi al influenţei politice pe mapamond.

La celălalt capăt al Europei, în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, parlamentul a adoptat săptămâna trecută un act istoric, de validare a acordului de la Prespa, cu Grecia, prin care denumirea oficială a ţării devine Republica Macedonia de Nord. Dacă şi parlamentul elen va ratifica acordul, disputa de trei decenii între cele două ţări care împart regiunea geografică şi istorică Macedonia s-ar încheia, iar noua Macedonie de Nord ar putea adera la NATO şi UE, fără să se mai teamă de veto-ul Atenei.

După decenii de naţionalism deşănţat în care guvernele de dreapta au consolidat mitul că macedonenii vorbitori de limbă slavă de azi ar fi scoborâtori direcţi din falanga macedoneană antică a lui Alexandru cel Mare, nu exista nicio şansă reală ca două treimi din parlament, în mod liber, să voteze pentru schimbarea numelui ţării.

Totuşi, contextul naţional din cele două ţări şi internaţional de acum era unul dintre puţinele favorabile în ultimele trei decenii pentru ca disputa să fie încheiată printr-un acord politic. Mai mult, agresivitatea tot mai crescută a provocărilor Rusiei în Balcanii de Vest  fac ca Occidentul să fie extrem de interesant în prevenirea acestor acţiuni subversive prin integrarea statelor din regiune în structurile euro-atlantice, însă numai după rezolvarea diferendelor rămase după destrămarea Iugoslaviei.

Premierul macedonean de stânga, Zoran Zaev, a fost literalmente încurajat din afară să calce în picioare statul de drept pentru a obţine majoritatea de care avea nevoie în Parlament. Cea mai clară încălcare a fost modificarea specială a legilor justiţiei, pentru ca unii deputaţi de dreapta care erau anchetaţi într-un dosar mai vechi privind violenţele din parlament să nu mai poată fi acuzaţi. În schimbul acestor favoruri,  li s-a cerut să voteze acordul de la Prespa.

Rezultatul nu s-a lăsat mult aşteptat: 81 de deputaţi macedoneni au votat acordul de schimbare a numelui, faţă de 80 câţi erau necesari.

În continuare, se aşteaptă votul de săptămâna aceasta în Parlamentul Greciei, iar dacă şi acesta va fi pozitiv, este o chestiune de câteva luni până când Macedonia va intra în NATO.

Ce model trebuie preferat? Acela al unei democraţii care îşi permite să greşească în mod liber şi să îşi asume consecinţele sau acela al unei democraţii „dirijate”, când pentru un bine superior, statul de drept este încălcat, iar alegerea liberă devine o butaforie care să îmbrace neconvingător decizia luată de fapt în spatele uşilor închise de nişte elite naţionale (şi internaţionale, în exemplul de mai sus)?

Eu cred în dreptul democraţiilor de a greşi.

Cel mai bun exemplu care îmi vine în minte este cel al democraţiei ateniene din antichitate, acolo unde adunarea poporului sau tribunalele populare, în numeroase rânduri, au luat decizii catastrofale, ca cea a invaziei eşuate a Siciliei, în 415 î.e.n., sau cea a executării generalilor victorioşi de la Arginusai, în 406 î.e.n. Atena a pierdut din cauza deciziilor eronate ale democraţiei sale primul mare imperiu din lumea greco-romană, cu mult înaintea celui construit de Roma.

Şi totuşi, în slujba fiecăreia dintre deciziile eronate, apoi în slujba încercărilor de reparare a greşelilor, poporul atenian a acţionat cu energie, pricepere şi entuziasm, încât până şi deciziile greşite ajungeau să pară a fi corecte, iar revenirile spectaculoase din situaţii dezastruoase să devină fapte obişnuite.

Conduita democratică, liberă, în care poporului i se lasă dreptul de a greşi, este cea care întăreşte remarcabil loialitatea şi adeziunea cetăţeanului faţă de statul democratic în care trăieşte. Chiar şi când elitele îndrumă prost democraţia, cetăţenii entuziaşti în participarea la luarea deciziilor şi la punerea lor în aplicare pot avea rezultate remarcabile.

În democraţiile „dirijate” în care orice ar dori şi ar vota cetăţeanul, regulile sunt flexibilizate astfel încât deciziile finale să iasă mereu după cum doresc unele elite, fie ele şi foarte înţelepte, loialitatea şi adeziunea nu pot fi decât scăzute, căci omul de rând, în loc să se simtă stăpân, înţelege că este doar un instrument neglijabil. Dacă elitele sunt luminate, lucrurile pot merge spre bine, dar dacă ele sunt obtuze, atunci vai de asemenea democraţii.

Acum, fiecare este liber să preţuiască ce democraţie i se pare mai plăcută.

 

 
 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu