În atenția parlamentului și a președinției Uniunii Europene. Propunere legislativă

1. Premise. Dată fiind promovarea Țării, fie și pentru șase luni doar, la conducerea imperiului european, s-a născut oportunitatea rămânerii noastre în marea istorie a continentului, prin redefinirea condițiilor de purtare a războiului în spațiul intra- sau extraeuropean.

2. Preliminarii. Se știe că în conformitate cu legislațiile lumii moderne europene și transatlantice, conflictele armate de rang național, devenite implicit internaționale, se poartă cu girul direct al parlamentelor și al președinților de Țară dacă sunt și comandanții supremi ai armatei (armatelor). Nu ne vom referi la transatlantici și nici la cei aflați la est de UE, pentru un motiv simplu de priceput: „acestora le-am deschis casele noastre, fără ca ei s-o dorească”, ar zice Tacitus cu ironie; pentru că sunt cei mai puternici.

Ceea ce se poate constata cu vederea liberă e că în general se moare în prostie, în ținuturi care nu au nimic cu Patria, în asemenea măsură încât a spune că decedații în luptă, eroii au apărat Țara, e o nemernicie, fie și pentru că, dacă ei mai știu în mare unde se duc, cei pe care îi înfruntă nu prea știu unde e nici continentul, dară-mi-te ținutul de origine al vrăjmașilor. Pe bună dreptate constata Horatius, deși armata era deja profesionistă că „războaiele sunt detestate de mame”, și, probabil, nu numai de ele.

Se mai constată că în timpul luptelor, al războaielor în general, nu moare nici un politician, adică nici unul dintre cei care cu fast și trombă au votat declarația de război; spre pildă, Mihail Kogălniceanu declara în parlament după votul istoric și unanim, că „suntem o națiune liberă”, când în fapt prostimea abia urma să fie trimisă pe câmpul de luptă la moarte. Ceea ce face din discursul politic în general o gargară penibilă. Cinste însă regelui de atunci, fie și pentru vizitele concrete pe front. Există însă, după cum se va vedea mai târziu, și posibilitatea ca în calitate de comandant suprem să te… refugiezi; desigur spre binele poporului și cu durere în suflet.

Ca atare, pentru a se renunța la morți inutile și … imorale prin cei care le provoacă, dar și pentru a se vedea că rolul celor care ne conduc este unul total, vom porni de la principiul  formulat categoric pe baza dreptului roman de către distinsul Seneca: Salvarea poporului, implicit a Statului, să fie îndatorirea de căpătâi a oricărui conducător!”.

Cum altfel și-ar putea îndeplini orice conducător îndatorirea de mai sus, decât sacrificându-se personal pentru popor și Patrie, pentru ca ei, conaționalii săi, să rămână neștirbiți numeric, pentru ca Țara să nu fie un cimitir (dacă mor intra-) cu bocetele văduvelor și nedumeririle înlăcrimate ale nevinovaților orfani.

3. Date tehnice privind beligeranța. Pornim de la premisa existenței a două forțe litigioase.

Forțele beligerante. Fiecare dintre cele două țări va forma câte o forță armată dintr-un număr egal de parlamentari (între 300 – trei sute – și 500 – cinci sute) sub supravegherea unei comisii neutre, adică una care nu are nimic de împărțit cu viitorii beligeranți, nici la propriu nici la figurat; forțele combatante vor fi egale numeric.

Modelul urmat poate fi cel germanic (nu interbelic desigur!!!) prezentat de Tacitus în documentata sa lucrare Despre originea și țara germanilor din care aflăm că forța armată „nu se face la întâmplare și nici dintr-o adunătură la nimereală, ci din familii și rudenii, ceea ce este cel mai mare imbold la vitejie: ființele cele mai dragi lor stau chiar în apropiere, de unde se aud urletele femeilor, țipetele copiilor”; de subliniat că e vorba de familiile conducătoare; asupra participării feminine vom reveni.

Confruntarea poate fi precedată de întâlniri cu foști combatanți, de preferință invalizi în scaune cu rotile, ologiți pentru Patrie, care le vor explica parlamentarilor iminent beligeranți că scapă cine trage primul și nu cine e mai patriot.

Armamentul din dotare. Înarmarea parlamentarilor se va face sub controlul strict al aceleași comisii neutre, urmărindu-se ca armamentul să fie identic pe cât posibil, fie că furnizorul e același (pe principiul enunțat de Lucanus „pentru mulți războiul este o sursă de câștig”), fie diferit.

Locul beligeranței.  Se stabilește un teren neutru trasat între cele două țări beligerante, căci dacă nu sunt învecinate înseamnă că războiul care se va purta e mai curând aranjamentul altcuiva  pentru apărarea valorilor democrației europene. Fâșia beligeranței va fi de asemenea dimensiuni încât să poată permite utilizarea celor mai diverse și performante aparate de luptă. Pe parcursul luptelor se permite înlocuirea armamentului deteriorat cu alte piese noi, de comun acord cu furnizorul. Plata se va face ulterior în funcție de rezultatul final al confruntării.

Evaluarea beligeranței. Lupta se va purta până când una dintre formațiunile armate va cere încetarea din lipsă de combatanți, mai precis, comisia de evaluare, constatând că una din forțe e ca și dispărută  din punct de vedere armat și uman, va declara ostilitățile încheiate și va nominaliza învingătorul și pe vechiul principiu clasic „popoarele învinse e bine să știe când să se predea” (asta dacă mai rămâne ceva din ele).

4. Post bellum. După încheierea tratativelor de pace sub atenta supraveghere a puterilor extraeuropene, se va trece la refacerea forțelor foste beligerante, adică a parlamentelor respective; fiind un război cu pierderi umane minime, refacerea va fi una simplă și pur electorală prin organizarea de alegeri pentru sfatul Țării învinse sau nu. Pierderile materiale vor fi doar de ordin armat. De subliniat că eroii fiind cunoscuți de întregul popor, adică de cei care i-au votat înainte, un fariseic monument al eroului necunoscut va deveni caduc, fiind înlocuit cu cel al eroilor nominalizați pe partide parlamentare. Dacă și comandantul suprem se află printre victime, tra le victime cum eroic cântă verdianul Manrico, prin recunoscătoarea voință a poporului i se poate dedica un monument separat Tatălui Patriei, după modelul clasic Patri Patriae.

Situații excepționale. Egalitatea de șanse. Dat fiind că în parlamente există un număr tot mai apreciabil de alese, dar și pornind de la faptul că armatele moderne au în componență în mod lăudabil luptătoare la fel de eficiente precum componenta masculină, apare problema prezenței feminine în corpul beligerant propus; dată fiind prezența superlativ vocală a unor doamne la tejgheaua  parlamentului, cert vom fi  în situația de a avea  cereri de înrolare și înarmare din partea lor; după amintitul model germanic, doamnele pot fi un catalizator al colegilor de parlament, fie și urlând de pe margine (vezi mai sus): „unele linii de bătaie care începuseră să șovăie și să se clatine, femeile le-au întremat din nou cu rugăminți stăruitoare, dezgolindu-și sânul și punând sub ochii bărbaților robia, de care germanii se tem și pe care-o rabdă cu mult mai greu din pricina femeilor”; sunt date exemple de atunci, dar la nevoie se vor găsi și doamne autohtone din parlamentul beligerant. De adăugat că fiind mame și soții, „ele duc de mâncare luptătorilor și îi îmbărbătează”. În cazul lașilor, soluția postbelică este pedepsirea de sine, oarecum terențiană, dar tot de la Tacitus citire: „mulți dintr-înșii, după ce au scăpat teferi din război, au pus capăt rușinii lor cu ștreangul”. Respectul pentru femei trebuie apreciat mai ales în asemenea situații extreme: „germanii cred că femeile au în ele ceva sfânt și profetic și nici nu le disprețuiesc sfaturile, nici nu le nesocotesc răspunsurile”; sunt date ca exemple Veleda și Albruna; deci prezența lor în beligeranță chiar și în timpurile moderne e absolut necesară. Același model de urmat spune că femeile erau avertizate deja la căsătorie de obligațiile războinice mai ales în familiile „bune”, parlamentare azi: „ea devine soață ostenelilor și primejdiilor bărbatului… în timp de război”.

Tot în spiritul egalității de șanse, urmând același model, trebuie subliniat că supraviețuitorii învingători vor fi  recompensați identic indiferent de sex „căci ele îi însoțesc pretutindeni cerându-și partea lor de pradă”; pe bună dreptate.

5. Confruntarea minimă. Ar fi de dorit, dar pare de domeniul ficțiunii; o menționăm totuși ca (im)posibilă; după ce este prins un adversar (serviciile secrete pot face asta) din „neamul cu care vor lupta, ei aleg apoi pe unul de al lor și-i pun pe amândoi să se bată, fiecare cu armele țării sale”; victoria unuia sau a celuilalt se ia drept o judecată apriorică.

6. Sugestii finale și tranzitorii. Prezenta propunere cert nu va fi luată în seamă. Nici un popor nu-și permite să rămână fără cei mai buni fii și cele mai bune fiice ale sale, probând încă o dată că alegerile (presupus) democratice sunt inutile. Nemuritoare rămân internaționalele versuri „Hai la lupta cea mare/ Rob cu rob să ne unim”.

De remarcat că urmașii galilor și germanilor au bătut palma recent pentru o armată europeană; nu numai că nu au întrebat pe nimeni, dar cert nu va fi una cu componență parlamentară.

Se pune însă întrebarea ce vom face cu armata națională? O vom păstra desigur, dar nu pentru ambițiile și supușenia vreunei clici, ci ca să apere Patria între hotarele ei și poporul  când sunt cu adevărat amenințate.

Articol apărut pe LaPunkt.