Liber la nesimţire şi la ură: conservatori şi progresişti radicali pe Facebook

Ştiţi zicala veche cu extremele se atrag? Ei bine, nu ştiu cât se atrag în realitate, dar cel puţin în materie de discuţii searbede şi sâcâitoare pe Facebook se aseamănă ceva de speriat. Şi conservatorii radicali, şi progresiştii extremişti sunt o apă şi un pământ: semidocţi, dacă nu inculţi de-a binelea, se bagă în seamă neinvitaţi pentru a expune tâmpenii şi a profera jigniri, dând uitării şi cele mai elementare reguli conversaţionale dictate de bunul simţ.

În primul rând, sunt zeloşi peste poate, încât ai fi tentat să îi asemeni cu misionarii nu ştiu cărei secte în căutare de prozeliţi. Dau buzna peste conturile oamenilor la locul lor fără să întrebe, fără să dea bineţe, fără să vadă dacă sunt acceptaţi sau nu. Încep să înşire comentarii lungi cât nişte zile de post, dacă eşti norocos, doar la o postare. Dacă ai ghinion, te blagoslovesc cu replicile lor fără cap şi coadă la şase-şapte postări la rând.

Spre deosebire de misionarii invocaţi, ei nu încearcă să te ia mai întâi cu binişorul şi să te câştige de partea lor. Nu, în niciun caz. Simţindu-se în siguranţă în spatele tastaturii, anonimizaţi relativ în marele sat global al Facebook-ului, se apucă de la bun început să tune şi să fulgere împotriva părerilor tale, însăilând două-trei argumente stupide din ceea ce cred ei că înseamnă doctrina pe care o apără, deprinse din câteva meme, un blog şi un clip de pe youtube. Musai cel puţin jumătate din ceea ce spun ei este preluat din ceea ce îşi imaginează ei că se derulează în ţări cu prestigiu din Vest. Conservatorii radicali de Dâmboviţa se cred scoborâţi direct din Salonul Oval, catadicsind să te muştruluiască pe tine, aborigenul din România, după ce au schimbat păreri cu Donald Trump. Progresiştii liberali gândesc fix la fel, deşi reperele lor sunt Macron, Ocasio-Cortez sau mai ştiu eu ce figură publică din Occident preţuită în special pentru că merge cu bicicleta şi mănâncă cereale neîncolţite chiar şi atunci când face voluntariat şi strângere de fonduri pentru salvarea viermilor pătaţi congolezi cu două capete (cum, nu aţi auzit de ei şi cât de importanţi sunt pentru ecosistem?).

Mai mult de trei propoziţii închegate cu caracter ideologic nu te poţi aştepta să vezi, pentru că, lipsiţi de răbdare şi de putinţa de a dezbate serios o problemă, se reped la injurii. Cum găsesc şi cea mai mică insinuare că ai face parte din tabăra cealaltă, ţi-au şi lipit etichetele care te aruncă în categoria celor buni de exterminat. Din gura conservatorului radical nu scapi fără să te facă „stângist” sau „sexo-marxist”, din cea a progresistului fără a te cataloga drept „naţionalist”, „medieval”, „pro-rus”. În bezna minţii lor, ambii rivalizează în a arunca în stânga şi în dreapta cu triada fatală: „nazist”, „comunist”, „sluga/idiotul util al lui Putin”.

Cei mai înrăiţi dintre ei nu se opresc aici. Se pornesc să îţi studieze biografia, fotografiile. Şi apoi revin cu şi mai multă vervă. Ba chiar cu ură. Tot ce ai trăit şi ai săvârşit te condamnă în ochii lor. Încearcă să jignească cât mai sistematic, cât mai profund. Uneori sunt comici, pentru că nu înţeleg mare lucru şi îşi fac tot felul de filme în capul lor tulburat, care nu au cum să nu te distreze. Alteori însă, pur şi simplu nu ai chef de o asemenea invazie impertinentă în viaţa ta şi eşti, pe bună dreptate, deranjat.

Abia atunci realizezi însă un lucru: de unde atâta ură şi nesimţire? Ei bine, din frustrare. Mai ales dacă treci peste dezgustul de prim moment şi încerci să cunoşti mai bine figura relativ anonimă care te împroaşcă cu noroi derulând puţin în cronologia şi în fotografiile lui, te înspăimânţi să întâlneşti atâtea frustrări: sexuale, materiale, profesionale, familiale…

Oameni rataţi, nemulţumiţi de propriul sine, lipsiţi de cultura care ar putea să îi ajute să îşi suporte condiţia… Se urăsc pe ei înşişi şi îi urăsc şi pe ceilalţi. Pe ei, pentru eşec, pe alţii pentru succes. Îmbracă atunci cu laşitate hainele unei ideologii radicale – conservatorismul radical şi progresismul radical sunt doar cele mai pregnante în discuţiile de pe Facebook – ca să poată lovi în numele ei. Să sufere toţi pentru propria lor suferinţă, fără ca cineva să îşi dea seama că totul se datorează egoismului lor.

Mai are rost să spun că orice discuţie cu asemenea oameni, pe teme politice sau economice, naţionale sau europene, este inutilă şi să vă sfătuiesc să nu vă pierdeţi timpul cu ei? Trimiteţi-i cel mult, cu compasiune, la preot sau la psiholog, după preferinţele fiecăruia.