De ce este rea inegalitatea exagerată? Pentru că ucide democrația și statul de drept

Am rămas înmărmurit astăzi atunci când am văzut pe Facebook știrea că cei mai bogați 2000 de oameni ai lumii au mai multă avere decât cei mai săraci 4,6 miliarde la un loc. Dar nu din cauza știrii în sine (urmăresc deja de ani buni rapoartele Oxfam date publicității înaintea Forumului de la Davos), ci pentru că cineva, intelectual, cu studii importante în domeniul științelor umane și naturale și aprig comentator împotriva încălcărilor democrației și statului de drept în România, comentase indiferent: ” așa și? cum ne afectează pe noi?”

Am ajuns atât de inconștienți încât nu putem realiza un adevăr simplu, care nu are legătură cu nicio ideologie politică, ci cu o simplă stare de fapt: cine deține puterea economică într-o societate ajunge în cele din urmă să dețină și puterea politică. Ori, dacă puterea economică este concentrată în mâinile unei minorități extrem de reduse, decurge de la sine că și puterea politică va fi exercitată în cele din urmă spre folosul exclusiv al acesteia. Un asemenea sistem se numește oligarhie, nicidecum democrație, chiar dacă toată lumea are dreptul să voteze, iar statul doar în mod opțional ajunge să apere drepturile celor mulți, în condițiile în care principala sa funcție devine aceea de a proteja privilegiile celor puțini.

Neîndoielnic, lucrurile nu sunt simple.

Superbogații nu ajung să controleze puterea politică pentru că sunt răi, ci pentru că întotdeauna, pentru a rămâne în vârful piramidei, este nevoie să câștige mereu mai mult și să își apere și să își dezvolte avantajele, atât în fața competitorilor, cât și a celor mulți. Prea puțini sunt cei care au tăria de a ieși din această cursă nebunească, cei mai mulți se abandonează acestui joc, iar cea mai bună cale pentru apărarea propriilor interese este să aibă grijă ca legea să fie de partea lor.

Cum se asigură că legea este de partea lor? Simplu, ajungând să îi controleze pe cei care o fac și pe cei care sunt chemați să sancționeze nerespectarea ei. În condițiile în care în democrațiile actuale alegerea în funcțiile decizionale ale statului se poate face doar în urma unor campanii continue de relaționare cu alegătorii care necesită sume imense de bani, este evident că superbogații au cheia prin care se pot asigura că cei care fac legea sunt oamenii lor. Doar grobienii egocentrici din rândul celor superbogați, precum Donald Trump, simt nevoia de a exercita ei înșiși puterea politică. În general, pentru superbogați este extrem de eficient și de util să domnească asupra societății prin interpuși, asupra cărora de altfel se reflectă în general și cea mai mare parte a furiei maselor largi ale populației. Odată ce o garnitură de interpuși se uzează, ea poate fi foarte ușor înlocuită de o alta. Încearcă o oarecare garnitură de interpuși să se revolte și să ia hățurile în propriile mâini? Lipsită de sprijinul superbogaților va pierde cu siguranță următoarele alegeri, dacă nu mai înainte liderii ei ajung la pușcărie sau sunt omorâți, consecințele fiind diferite în funcție de cât de dezvoltat statul în care se petrece răzmerița împotriva oligarhiei.

Fără îndoială, se poate argumenta că interesele superbogaților nu coincid și că ei se află în concurență unii cu alții, ceea ce salvează democrația. Nimic mai fals. Competiția între superbogați se desfășoară cu atât mai în largul ei cu cât din arena celor privilegiați sunt dați afară fără niciun drept de apel toți coate-goale.

Principala problemă a unei societăți oligarhice, pe lângă cea a înghețării inegalității economice într-o anumită formă și a sublimării ei tot mai evidente și în inegalitate politică, ajunge a fi în cele din urmă tocmai competiția dură între superbogați.

Când elefanții se bat între ei într-un magazin de porțelanuri, cu excepția unui elefant care mai cade răpus din când în când, suferințele cele mai mari le au tocmai ceștile și ceainicele.

Mai mult, pe măsură ce privilegiile economice și politice ale superbogaților se osifică, iar competiția dintre ei devine tot mai cruntă, doar violența mai poate aduce schimbarea într-un sistem altfel pietrificat: fie unul dintre superbogați, învingător, instaurează dictatura, fie cei săraci și neînsemnați politic se revoltă și, în cazurile destul de rare în care revoluția lor are succes, își eliberează toate frustrările prin cruzimi barbare asupra superbogaților, apropiaților și uneltelor lor.

Într-adevăr nu peste tot raportul dintre cei bogați și cei săraci este atât de înspăimântător precum cel portretizat la scară globală, prin alegerea extremelor. Dar creșterea prăpastiei dintre bogați și săraci, precum și erodarea clasei de mijloc are loc peste tot în lume, ca urmare a revoluției tehnologice și a globalizării, în România într-un ritm mai alert decât în majoritatea societăților occidentale.

Nu are cum să nu ne pese de inegalitatea exagerată dacă ținem la libertatea și la relevanța noastră politică.