Acest articol nu este propriu-zis un articol personal de opinie, ci o invitație, o introducere și întrucâtva un rezumat la un alt articol mai consistent și foarte bine scris, pe înțelesul tuturor celor care au o bună înțelegere a limbii engleze și o brumă de cunoștințe financiare, și care era necesar în contextul actualei crize sanitare produse de COVID-19 și, mai ales, al crizei economice pe care a produs-o.

Mă refer la articolul „How coronavirus almost brought down the global financial system” (Cum a fost cât pe ce coronavirusul să dărâme sistemul financiar mondial?), semnat de istoricul britanic Adam Tooze și apărut marți în The Guardian, articol pe care vă invit cu căldură să îl citiți.

Este un articol lung, a cărui lectură durează aproximativ 20-25 de minute, nu degeaba fiind inclus în rubrica „The Long Read”. Cu toate acestea se citește ușor, chiar pasional, ca un roman istoric în care chiar tu însuți ești protagonist și la finalul căruia îți dai seama cât de colosală este trecerea omenirii prin istorie, ce forțe titanice se dezlănțuie la nivel mondial și ne influențează viața, fără a fi măcar conștienți de acest spectacol imens al destinului uman.

Articolul în fapt este o trecere în revistă, cu multe, dar foarte clare explicații, asupra celor mai importante procese și acțiuni economice care s-au petrecut în ultimele trei luni, de când a izbucnit COVID-19. Mecanismul prin care panica s-a instalat în sistemul financiar global în cursul lunii mai este descris magistral, reamintindu-ne că, de fapt, economia nu este un dat exact, separat de viața socială, ci o prelungire a emoțiilor și a rațiunii umane, precum și a calității omului de ființă profund socială, cu aspirații și angoase legate de supraviețuire și de traiul în societate.

Tooze arată cum băncile centrale importante ale lumii au intervenit mai întâi relativ șovăitor pentru a stopa sentimentul de panică, prăbușirile de pe burse și mai ales amenințările creditului corporatist, provocate de oprirea bruscă a economiei mondiale, generată de restricțiile dure impuse de guverne.

Totuși, foarte rapid, băncile au fost nevoite să apeleze la tot arsenalul de măsuri pe care îl folosiseră și în criza din 2008. Deși fără îndoială un rol extrem de important l-au avut și Banca Angliei și Banca Centrală Europeană, esențială a fost intervenția Sistemului Rezervei Federale a SUA, celebrul Fed, echivalentul băncilor naționale din statele lumii.

Fed a dus la extrem toată paleta de măsuri adoptate în precedenta criză financiară, din 2008, în scopul de a pompa suficienți bani în piață astfel încât companiile să aibă cum să își plătească obligațiile financiare, chiar dacă încasările lor au scăzut dramatic, iar în cazul unora, activitatea în sine a fost oprită:

  • a scăzut la zero dobânda de referință (dobânda cu care băncile centrale dă banii spre folosire celorlalte bănci din sistem, baza primordială de calcul pentru orice dobândă din economie);
  • măsuri imense de relaxare cantitativă, prin procurarea de obligațiuni emise de guvernul SUA, care să ofere statului posibilitatea de a plăti programele de ajutorare a firmelor și cetățenilor și, astfel să inunde piața de lichiditate;
  • oferirea unor condiții foarte avantajoase și sigure pentru alte bănci centrale importante ale lumii, în număr tot mai mare, de a schimba nelimitat propriile monede naționale, nesigure, cu dolari, în această vreme de criză cea mai râvnită resursă de refugiu pentru investitorii temători că și-ar putea pierde averile dacă le-ar plasa în orice altceva (așa numitele liquidity swap lines).

Măsuri similare (cu excepția celei din urmă, posibilă doar pentru SUA), adaptate specificului local și la o magnitudine redusă, a luat fiecare bancă centrală.

Dar nu a fost de ajuns. Panica se mărea. Prăbușirea continua.

Și atunci, pe 23 martie, Fed a făcut pasul de neînchipuit, dar necesar, de a cumpăra, este drept cumva indirect, datoria marilor corporații americane. La doar două zile distanță, Congresul SUA a aprobat imensul pachet de 2000 de miliarde de dolari pentru a sprijini micile companii, sistemul privat de sănătate din State, schemele de șomaj și, nu în ultimul rând, eventuale pierderi ale Fed.

Măsurile au fost colosale. Într-atât de importante au fost, încât, deși pe 26 martie guvernul american anunța nu mai puțin de 3,3 milioane de noi cereri de intrare în șomaj în doar o săptămână, bursa creștea cu 5%!!!

De ce această aparentă aberație a oricărei logici? Pentru că statul federal american a demonstrat clar că este dispus să facă orice și să preia asupra lui orice pentru a nu lăsa economia să se prăbușească.

161 - SUA Powell Fed dolar

Președintele Federal Reserve, Jerome Powell

Sursa foto: Facebook/Federal Reserve

Încrederea a fost restabilită, panica s-a disipat. Din nou, măsuri similare au luat și alte bănci centrale și guverne, iar efectul pornit din SUA s-a răspândit peste tot în țările dezvoltate și în statele unde SUA este de acord să își schimbe facil dolarii pentru monedele naționale: Marea Britanie, UE, Japonia, Canada, Mexic, Australia, Coreea de Sud etc.

Stabilitatea relativă pe care o trăim acum, chiar cu economia în mare parte blocată de un virus căruia nu i-am găsit leac, se explică prin aceste intervenții formidabile de la finalul lunii martie. Mai dificil este pentru statele cu economii emergente, dar aceasta este o altă poveste.

Aici, articolul lui Tooze se oprește. Lasă doar începută, dar neterminată, discuția privind marea problemă care se ridică și pe care îmi doresc să o continui: băncile centrale și guvernele salvează, ca și în 2008, cu resurse care în definitiv aparțin oamenilor de rând, actori economici iresponsabili, ale căror planuri de afaceri se bazează pe scenarii optimiste de creștere continuă.

Marii jucători, fie ei bănci, fie companii, se aruncă într-o competiție nebunească după profituri tot mai mari, fără a se pregăti niciodată în mod real pentru crize precum cea de față. Când sunt surprinși de vicisitudini de magnitudinea celei de acum, nu își fac probleme: statele și băncile centrale vor alerga să îi ajute și să le acopere pierderile cu banii contribuabililor de rând, pentru că eventuale lor căderi ar antrena după sine efecte economice catastrofale și drame sociale atât de mari încât nici un guvern nu se încumetă să și le asume. Este practic un șantaj nerostit.

Oare și după această criză vom fi la fel de neputincioși ca și până acum în a limita lăcomia celor mari?

 

Tags: , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu