După încheierea „Războiului Rece“, pentru încă aproximativ două decenii, liderii globali au ținut cont de restricționarea politicii de extindere și expansiune a controlului teritorial dincolo de propriile limite civilizaționale. Extinderea NATO și UE spre estul Europei a însemnat o consolidare teritorială a Occidentului – a civilizației creștine vestice. Același lucru se poate spune despre Rusia post-sovietică, care a căutat să recâștige controlul asupra teritoriului fostei URSS. Astfel, geopolitica post-bipolară a constat în consolidarea și asigurarea controlului jucătorilor globali asupra spațiilor tradiționale.

Cu toate acestea, la începutul secolului XXI situația s-a schimbat. Aceasta, în special, s-a manifestat prin faptul că noii jucători puternici au început să submineze marile puteri tradiționale care au dominat regiunile timp de secole. Un exemplu de remarcat este extinderea Chinei în Africa și America Latină, care a început la începutul anilor ’90, și, ca urmare, influența puterilor occidentale a scăzut substanțial. China este încă în stadiul stabilirii unei influențe economice externe dominante în regiunile indicate, care, totuși, va deveni treptat una politică. În cele din urmă, teoretic, nu excludem stabilirea controlului geopolitic de la Beijing asupra regiunii volatile, în cazul în care Occidentul a pierdut de fapt controlul de odinioară.

Slăbiciunile Occidentului se reflectă și asupra Europei Centrale și de Est, în special asupra regiunii Marea Baltică – Marea Neagră. Observăm reducerea impactului statelor UE și a altor structuri instituționale asupra regiunii, în general acest lucru înseamnă un teren favorabil pentru extinderea influenței Chinei și Rusiei. Istoria mărturisește inexorabil că vidul puterii este umplut mai devreme sau mai târziu de către străini. Și acest proces continuă deja prin promovarea proiectului Chinei „One Belt – One Road”, care vizează „reprogramarea” economică a Uniunii Europene de către China și, prin urmare, distrugerea legăturilor transatlantice. În general, se poate afirma că geopolitica secolului XXI va fi determinată de lupta dintre cele două superputeri – Statele Unite și China – pentru dominația globală și, în acest scop, Beijingul a început procesul de izolare a Statelor Unite de aliații și partenerii de frunte, pentru a le îndepărta de sferele tradiționale de influență. Pe de altă parte, Rusia și-a intensificat activitatea hibridă pentru a slăbi rivalul geopolitic, adică civilizația occidentală, în vederea reclădirii  teritoriale a URSS și, dacă este posibil, reconstruirea „centurii de siguranță” în Europa Centrală și de Est care a existat în perioada Războiului Rece.

Având în vedere cele de mai sus, regiunea analizată a fost de-a lungul istoriei un teren de luptă geopolitică între Vest și Rusia. Astfel, datorită controlului teritoriilor din nord și sud-vest, Imperiul Rus a rezolvat nu numai problema extinderii teritoriale, ci și probleme existențiale ale cultului și identității civilizaționale. Întrebarea era pusă în felul următor: sau Moscova rămâne un descendent al Hoardei de Aur în periferia îndepărtată a Europei, cu o perspectivă de stagnare și de transformare într-o semi-colonie sau o colonie a marilor puteri europene, sau Rusia apare ca un stat european mare, care are un cuvânt de spus pe continent. Așa își pune întrebarea actuala clasă conducătoare rusă, deși această abordare poate fi văzută ca un rezultat al fobiilor tradiționale, nu ca rezultat al unei strategii politice.

Prezența în zona Marea Baltică – Marea Neagră însemnă controlul asupra Europei (în special de Est) și asupra Mediteranei de Est cu o ieșire strategică la Orientul Apropiat. Cu acest scop, la sf. sec. XVIII Rusia a anexat Crimeea – 1783 și a participat la lichidarea concurentului regional – Statul Polonez – 1795. În acest mod a acționat URSS la mijlocul sec. XX, ocupând țările din regiunea Mării Baltice și Basarabia (1940) cu scopul de a crea o platformă geopolitică și de a reacapara alte state europene în baza unei alianțe situative cu Germania nazistă.

În momentul de față, Rusia încearcă nu numai să-și demonstreze pretențiile europene, ci să-și restabilească controlul teritorial în baza frontierelor fostei URSS. În 2014 Rusia a ocupat peninsula Crimeea și o parte din regiunea Donețk din Ucraina, și chiar mai devreme, în 2008 – o parte a teritoriului Georgiei. În acest sens, istoria este folosită ca armă, întrucât Rusia propagă narațiunile perioadei imperiale, apelând la apartenența istorică a statelor din regiune la fostul Imperiu Rus. În acest scop, Moscova încearcă să folosească retorica geopolitică a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în comunicarea cu liderii globali.

Din păcate, calitatea de membre NATO și UE a unor state din regiune nu reprezintă o garanție totală împotriva amenințării neo-imperiale care provine din Rusia (sau expansiunii economice chineze). Dacă se intensifică eroziunea unor societăți democratice occidentale, orientarea civilizațională occidentală a tinerelor democrații ale regiunii poate fi în curând pusă în discuție, iar orientarea geopolitică poate fi modificată substanțial.

Nu se poate spune că instituțiile existente nu sunt conștiente de un astfel de pericol, dar în forma lor actuală nu sunt capabile să răspundă eficient. Prin urmare, în acest context, este necesar un efort instituțional suplimentar pentru consolidarea sistemelor de securitate existente. Acest lucru poate fi realizat prin consolidarea politică a Inițiatei celor Trei Mări și formarea uniunii de state pe axa Marea Baltică – Marea Neagră. Ar trebui reactivată organizația GUAM. În ambele cazuri ar putea fi mobilizată energia Europei noi și vechi, dar și implicat strategic un mare jucător ca SUA pentru soluționarea problemelor de securitate pe continentul european.

Discurs rostit în cadrul mesei rotunde internaționale  „Politica istoriei: între regiunea Baltică și Marea Neagră”, desfășurată la Kiev în data de 29 aprilie 2020, în regim de videoconferință, publicat inițial de Agenția BucPress 

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu