Al Doilea Război Mondial ca factor de sensibilitate istorică în relațiile ucraineano-române

În perioada de constituire a statelor independente post-comuniste și a intrării lor ca parteneri egali în comunitatea europeană și mondială, devine în special actuală necesitatea de a construi relațiile dintre țările vecine pe principiile respectului, încrederii reciproce și de cooperare. Acest lucru poate fi facilitat și prin reflectarea obiectivă a trecutului istoric, în special a acelor aspecte care au fost anterior trecute sub tăcere sau reflectate unilateral. Acestea din urmă includ, desigur, probleme ale teritoriilor de frontieră, referitor la care, în complexitatea diferitor procese politice internaționale și interne, s-au produs schimbări privind apartenența lor teritorială.

Printre zonele de frontieră, care continuă să stârnească dezbateri științifice, controverse politice, care au o anumită influență asupra relațiilor internaționale, în special în relațiile dintre Ucraina, Republica Moldova și România (și mai ales Rusia) sunt problemele Bucovinei și a Basarabiei – două teritorii și două schimbări ale apartenenței statale doar în prima jumătate a secolului al XX-lea.

O ilustrație a complexității destinului zonelor de frontieră este bunica mea. Ea a trăit 90 de ani. S-a născut în Austria-Ungaria, s-a căsătorit și a născut copiii în România, a lucrat în colhoz (gospodărie colectivă agrară, asemănătoare cu C.A.P.) și a crescut nepoți în Uniunea Sovietică, dar a murit în Ucraina. În același timp, ea a trăit tot timpul în satul ei natal Ostrița, care se învecinează cu orașul Cernăuți. Așa a fost soarta a sutelor de mii de locuitori din zonele de frontieră, care erau nevoiți să se adapteze la schimbările din toate domeniile vieții, începând cu la cel politic și sfârșit cu cel domestic.

Deci, atunci când vorbim despre istorie, trebuie menționat că în fiecare țară întâlnim cel puțin două istorii diferite. În primul rând, este o istorie didactică care este predată în școală. Ea este, în cea mai mare parte schematică, îmbibată cu legende, foarte patriotică și, de regulă, departe de a fi obiectivă și științifică. La urma urmei, principala ei sarcină este de a familiariza copiii cu etapele de bază ale istoriei statului, de a cultiva în rândurile lor a unui sentiment de mândrie pentru poporul lor, statul lor, adică să le educe patriotismul. Această poveste în fiecare țară depinde mai mult de funcționarii din domeniul educațional, decât de mediul academic.

Cu toate acestea, există istoria ca știință. Istoria de care se ocupă cercetătorii profesioniști. Unele dintre elementele ei sunt predate în instituțiile de învățământ superior. Aici se poate vorbi despre anumite probleme și ambiguități în interpretarea ei. Este, desigur, mai obiectivă decât istoria didactică școlară, deși are aceleași cusururi și în ce privește schematismul, tendinționalitatea sau ideologizarea excesivă. Există însă și unele tendințe pozitive: dorința de a înțelege evenimentele istorice, de a auzi argumentele oponențior (ceea ce nu înseamnă neapărat să fii de acord cu aceștia). Este de menționat faptul că sarcinile, cu care se confruntă aceste niveluri diferite de istorie sunt diferite. Pentru cercetătorii profesioniști din diferite părți ale graniței deja s-a actualizat necesitatea studiilor mai profunde reciproce ale proceselor istorice în condițiile unui dialog reciproc. Nu sunt un idealist absolut care ar considera că istoricii din diferite părți ale granițelor ar produce o istorie comună pentru ei. Nu, fiecare parte își va păstra emoționalitatea națională și uneori spectrul ideologic al evenimentelor. În acest caz, ar fi absolut realist să se dezvolte niște principii de abordare comună, criterii comune de evaluare a problemelor studiate. Cercetarea științifică comună și dialogul științific ar apropia considerabil părțile între ele.

Autorii din diferite părți ale granițelor ar trebui să folosească atât abordări metodologice tradiționale, cât și cele noi pentru a studia subiecte de interes comun, care se referă, în primul rând, la o examinare mai detaliată a intereselor geopolitice, strategice și economice ale țărilor care au jucat un rol decisiv în anumite evenimente de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial și nu numai. Ar fi necesar, pe lângă abordările metodologice tradiționale, să fie aplicat și conceptul sinergic. De asemenea este important ca în analiza evenimentelor istorice să se țină cont de normele dreptului internațional în vigoare în perioada respectivă, deoarece acestea pot constitui unele criterii de evaluare comune care vor depăși, într-o anumită măsură, componenta național-emoțională și implicarea politică a cercetătorilor din diferite țări. Fără îndoială, folosind pentru analiza istorică metode care au devenit deja populare, așa ca cele istorico-descriptive, istorico-comparative, problematico-cronologice, intuitivo-logice, analitico-prognostice, retrospective și discursive, trebuie să ne ghidăm în același timp de principiile obiectivității și a dovezilor.

Pentru istoria didactică școlară primul pas în acest sens ar fi eliminarea din manualele școlare a unor declarații incorecte (care, în plus, deseori nu au o bază științifică) cu privire la popoarele/țările vecine sau la reprezentanții grupurilor etnice din țară. De exemplu, când vine vorba de cel de al Doilea Război Mondial, practic toți istoricii consideră că este cel mai sângeros și cel mai tragic eveniment din istoria umanității. În schimb, în analiza cauzelor și a naturii războiului apare un anumit decalaj în atitudini.

În interpretarea istoriei (în special a celei didactice), în general sunt folosiți termeni cu coloratură națională, cum ar fi: „pământurile ucrainene”, „pământurile poloneze”, „pământurile românești” sau chiar mai mult – „pământurile primordiale rusești” (în timp limitele de jos ale cadrului cronologic ale acestor „pământuri primordiale” nu sunt întotdeauna specificate, adică de când începe primordialitatea?)

Din păcate, și în istoriografia ucraineană (vorbesc în primul rând despre aceasta, pentru că, în calitate de cetățean al Ucrainei, consider că orice critică trebuie să înceapă de la sine), găsim adesea că Armata roșie a eliberat pământurile vest-ucrainene și vest-belaruse, a eliberat Basarabia și a reunit Bucovina de Nord cu URSS.

Dacă totuși încercăm să analizăm aceste evenimente în termenii dreptului internațional, atunci vedem un act de agresiune al URSS contra teritoriilor unor state suverane (Polonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Estonia, România). Acest lucru, însă, nu înseamnă că victimele unei agresiuni nu ar fi putut fi însuși agresorii într-un alt episod (anterior sau următor).

Așadar, am ajuns la aspectele problematice pentru relațiile ucraineano-române ale istoriei celui de-al Doilea Război Mondial, care și astăzi sunt factori de sensibilitate în relațiile bilaterale. În primul rând, ele sunt legate de problemele Basarabiei și ale nordului Bucovinei, care au fost alipite la U.R.S.S. în vara anului 1940, ca urmare a înțelegerilor secrete sovieto-germane privind împărțirea sferelor de influență. Această alipire a fost efectuată ca urmare a unei operațiuni militare, efectuate de Frontul de Sud, special creat în acest scop din unități ale Districtului Militar Special Kiev și ale Districtului Militar Odesa. Totodată, a fost folosit un imens aparat propagandistic pentru a informa populația.

Șă menționăm că în istoriografia diferitor țări, aceste evenimente sunt interpretate din poziții diferite, uneori diametral opuse.

Prin aceste acțiuni, ca și în cazul celor produse față de statele menționate mai sus, de către U.R.S.S. a fost încălcat un set de obligațiuni internaționale, și anume:

• Pactul Briand-Kellogg sau Pactul de la Paris – Tratatul multilateral pentru renunțarea la răboi ca instrument de politică națională (27 august 1928);
• Protocolul de la Moscova,  prin care semnatarii lui: (U.R.S.S., Estonia, Polonia, Letonia și Romania urgentau intrarea în vighoare, în ceea ce le privea, a Pactului Briand-Kellogg (9 februarie 1929);
• Convenția de la Londra de definire a agresiunii (5 iulie 1933).

Dacă analizăm aceste evenimente și încălcări ale normelor dreptului internațional din perioada respectivă, ele sunt, prin logica hibridității, foarte asemănătoare cu acțiunile Federației Ruse în Crimeea. Atunci când încercăm să nu observăm natura și instrumentele politicii externe a U.R.S.S. la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, tolerăm, fără să vrem, politicile agresive ale Rusiei la etapa actuală.

Cel mai mult „greșește” în interpretarea oricărui eveniment istoric din punctul său de vedere Federația Rusă, numind orice acțiune proprie – eliberare. Nu mai vorbim aici de directiva Direcției Principale Politice a Armatei Roșii nr. 0140 din 21 iunie 1940. În ea, pe lângă temele de informație politică și conversații, care urmau să fie organizate pentru soldații și comandanții inferiori ai Armatei Roșii, cum ar fi datoria militară, disciplina, trădarea Patriei, relațiile U.R.S.S. cu România, se menționa: „Războaie drepte și nedrepte. Orice război purtat de statul muncitorilor și al țăranilor este un război drept, un război de eliberare”.

Poate din acest motiv istoriografia actuală rusă încearcă să separe Marele război pentru apărarea Patriei de cel de-al Doilea Război Mondial. Or, este destul de neplăcut să realizăm natura războiului din partea U.R.S.S. la începutul războiului și după iunie 1941, definind rolul U.R.S.S. în acest război în diferite perioade ale lui (cu alte cuvinte, este păcat să recunoaștem, că la începutul războiului U.R.S.S. era un agresor față de mai multe țări).

Referitor la rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial: Da, rezultatul războiului a fost distrugerea nazismului (fascismului) la nivel de stat. Și este un lucru este pozitiv. Cu toate acestea, în opinia noastră, orice speculații în legătură cu această problemă sunt inadmisibile. Victoria asupra Germaniei naziste este un merit nu numai al U.R.S.S., sau, mai nou, nu doar al Federației Ruse. Oare nu au contribuit în mod semnificativ și celelalte popoare ale U.R.S.S. și alte țări ale Coaliției antihitleriste la acest proces? Oare au obținut popoarele „eliberate” de U.R.S.S. libertatea?

Ucraina a intrat în comunitatea mondială cu intenția de a trăi în pace și bună vecinătate cu toate statele iubitoare de pace. Bazându-se pe sistemul tratatelor internaționale, în primul rând, Tratatul de la Helsinki și Declarația de la Paris, Kievul își construiește relațiile cu vecinii săi pe baza principiilor inviolabilității frontierelor și neamestecului în afacerile interne ale altui stat. Anume de aceea, astăzi este necesar să avem o nouă viziune asupra problemei menținerii status quo-ului teritorial în Europa Centrală și de Sud-Est. Este un subiect actual nu numai pentru Ucraina, ci și pentru majoritatea statelor Europei Centrale și de Sud-Est. De aceea, un studiu detaliat al problemelor apărute în legătură cu schimbările fundamentale pe continentul european, și anume: restabilirea statalității pentru statele baltice, nașterea unor state independente din cadrul fostei U.R.S.S., printre care patriile participanților la această masă rotundă: Ucraina, Belarus, Georgia și R. Moldova, are o importanță deosebită pentru menținerea stabilității și păcii aici. Și noi, după părerea mea, nu ar trebui să urmăm istoriografia rusă, care interpretează dreptul internațional din punctul de vedere al propriului său beneficiu, deoarece, în apărarea „lumii ruse”, noi ne pregătim rolul de victime. În schimb, elaborarea unei poziții comune cu statele europene ne va permite să creăm un front comun pentru rezistența la banditism și piraterie în relațiile internaționale.

Discurs rostit în cadrul mesei rotunde internaționale  „Politica istoriei: între regiunea Baltică și Marea Neagră”, desfășurată la Kiev în data de 29 aprilie 2020, în regim de videoconferință, publicat inițial de Agenția BucPress.