Utilizarea propagandei istorice de către Rusia pentru expansiuni în Belarus, Ucraina și Polonia

Rusia folosește istoria și politica istorică ca parte a propriei narațiuni propagandistice potrivit căreia Ucraina și Belarus și, în parte Polonia, nu au dreptul să existe în mod independent.

Se pare că aceste țări au existat doar cu sprijinul Rusiei de-a lungul istoriei. Dacă în Ucraina și Belarus, propaganda rusă folosește formule mai simple, în cazul Poloniei trebuie să ofere un model mai complex: pentru a-și confirma tezele, trebuie să caute eroi și imagini care să demonstreze cooperarea bilaterală. Acest lucru se aplică mai ales eroilor celui de-al Doilea Război Mondial și al perioadei postbelice, precum și unei părți a elitelor politice ale Primului Stat Polonez care erau prieteni cu armata Imperiului Rus – adică accentul cade pe polonezii „normali” care au colaborat cu rușii.

În ceea ce privește Ucraina și Belarus, această sarcină este mai simplă, întrucât perioade istorice îndelungate de ocupație rusă ne permit să găsim mai multe astfel de personaje. În Belarus, există un contrast între cei care au cooperat și cei care nu – numiți „trădători”. Situația este similară în Ucraina, dar propaganda rusă folosește adesea narațiuni dificile pentru istoriografia ucraineană: de exemplu, despre Bogdan Hmelnițki, un erou important al istoriei ucrainene, care a cooperat totuși cu Moscova.

Gama de „trădători” din istoria ucraineană, belarusă și poloneză este destul de mare: în acest fel, propaganda rusă încearcă să-i arate pe cei care s-au opus acțiunilor rusești ca fiind un rău total. Propaganda, datorită specificului său, oferă formulări vagi care nu intră în detalii. Prin urmare, schemele media arată chiar logic și devin neadevăruri atunci când sunt supuse unei analize detaliate. Deoarece utilizatorii de Internet și telespectatorii nu au timp să cerceteze un astfel de conținut, acest gen de propagandă este destul de eficient.

Rusia folosește adesea dispute istorice între state, care sunt dificil de evitat, pentru a demonstra poziția sa câștigătoare. Acest lucru este valabil mai ales în zilele de comemorare a celui de-al Doilea Război Mondial, când conflictele dintre UPA ucraineană și Armata Poloneză sau implicarea lui Bandera în uciderea bielorușilor sunt fapte manipulate cu pricepere. De aceea, statele-națiune sunt rele, iar URSS, ca stat supranațional, a unit ucrainenii, bielorușii și polonezii și le-a permis tuturor să locuiască împreună în mod egal și pașnic.

Problema este și faptul că propaganda rusă, având resursele corespunzătoare, poate intra pe piața europeană, unde produce, de asemenea, imaginea unor naționaliști ucraineni, bieloruși și polonezi drept colaboratori ai naziștilor, încercând să reabiliteze politica sovietică.

Ar trebui să fim atenți la un aspect interesant care este destul de important pentru analiza discursurilor Kremlinului. În discursul de anul trecut, la o paradă a Zilei Victoriei, la Moscova, Putin nu a folosit niciodată cuvântul „sovietic” – în schimb, spunea peste tot că „soldații ruși” eliberează Europa de nazism. Adică „privatizarea” patrimoniului sovietic a avut deja loc în Rusia. Este dificil pentru alte țări post-sovietice să concureze acum pentru această moștenire istorică. Prin urmare, acestea trebuie să se concentreze mai mult pe istoria comună a cooperării și să își construiască o altă narațiune, opusă Rusiei.

Discurs rostit în cadrul mesei rotunde internaționale  „Politica istoriei: între regiunea Baltică și Marea Neagră”, desfășurată la Kiev în data de 29 aprilie 2020, în regim de videoconferință, publicat inițial de Agenția BucPress. 

Sursa foto: Captură Youtube