Politica neoimperială a Rusiei ca amenințare la adresa securității regionale și globale

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, umanitatea a început să înțeleagă că conflictele militare permanente, cu toate consecințele lor, ca un vestigiu inutil de soluționare a litigiilor, trebuie să rămână în trecut. Dezvoltarea cooperării pașnice între națiuni este absolut necesară, iar fiecărui locuitor al planetei trebuie să i se ofere dreptul la autorealizare, pentru o prosperitate comună.

Anume din acest motiv au fost create structurile ONU, OSCE și alianțele economice și politice precum UE și NATO. Au fost create piețele mondiale de capital și de muncă. Democrația a fost recunoscută drept singurul regim politic corect pentru lumea liberă, și s-au înregistrat progrese semnificative în dezvoltarea tehnologiilor informaționale. Toate acestea ar trebui să stea la baza construirii unei noi ordine mondiale prin globalizate, liberalizare, lipsite de conflicte.

Procesul global de integrare politică și economică nu a ocolit nici țările post-sovietice, inclusiv Federația Rusă. După desființarea Uniunii Sovietice, noul guvern a început o politică activă de liberalizare a diferitelor sfere ale vieții publice și încorporarea rapidă a statului în procesele economice și politice internaționale. Nu este exagerat să spunem că printre celelalte republici ale fostei URSS, cu excepția statelor baltice, Rusia a început să facă demersuri în sensul globalizării în modul cel mai activ.

Cu toate acestea, spre deosebire de alte țări care au început să joace pe arena internațională în conformitate cu regulile civilizate, Rusia nu a putut să scape de trăsăturile imperiale rudimentare, inerente atât URSS,  succesor al căreia s-a declarat Rusia, cât și formațiunilor statale care au existat înaintea apariției imperiului sovietic. Și dacă, în timpul președinției lui Boris Elțîn, superficialitatea  imperială nu a fost încă clar exprimată, având în vedere slăbiciunea economică și dependența de ajutorul extern, atunci după ce la putere a ajuns Vladimir Putin și Rusia a început să se consolideze în plan politic și economic, a și început procesul de trezire activă a conștiinței neoimperiale, atrăgând și obsedând încet încet, nu numai elitele de la conducerea statului, ci și marea parte a cetățenilor de rând.

Rezultatul sindromului neoimperial al Rusiei s-a exprimat prin politica de șantaj economic, energetic și comercial adresat popoarelor suverane vecine, declanșarea unui război și ocupația unei mari părți ale Georgiei, continuând alimentarea altor „puncte fierbinți” în spațiul post-sovietic (Nagorno-Karabah, Transnistria), și reacționarea negativă la schimbul vectorilor  politicii externe al țărilor ieșite din sfera de influență și folosirea diverselor modalități în crearea obstacolelor vădite în calea acestora etc.

O manifestare evidentă a politicii neoimperiale a Kremlinului a fost nemulțumirea exprimată față de aspirațiile Ucrainei pentru integrarea europeană și euro-atlantică și dorința sa firească de a obține independența deplină de fostul „centru” post-sovietic. Când s-a făcut clar că Kievul nu intenționează să renunțe la scopul său, presiunea deschisă a guvernului rus asupra autorităților ucrainene de atunci s-a escaladat, ceea ce a provocat nemulțumirea populară în Ucraina și, ca răspuns la evenimentele revoluționare, Rusia a intervenit cu incursiuni militare în Ucraina.

Ocupația și anexarea ilegitimă a peninsulei Crimeea și declanșarea războiului în Donbasul ucrainean au adus consecințe negative, așa ca pierderi umane, pierderi economice și teritoriale nu numai pentru Ucraina, dar și însăși  pentru Rusia. Nerespectând dreptul internațional, care este principalul instrument de protecție împotriva întoarcerii lumii la starea de lucruri care exista înainte de formarea sistemului de relații internaționale Yalta-Potsdam, Rusia a pornit pe calea de a deveni o țară outsider. Și dacă în cazul Georgiei, comunitatea mondială nu a reacționat corespunzător la acțiunile ilegitime ale Kremlinului, peripeția ucraineană, însoțită de „Anschluss”-ul Crimeii și crearea administrațiilor marionetă în Donbas, nu a trecut neobservată de comunitatea civilizată.

Consecințele unei politici atât de expansive au urmat prompt. Rusia a fost: exclusă din Grupul celor mai mari opt țări (G8), lipsită de dreptul de vot în APCE (deși ulterior a fost returnată), a fost supusă unor sancțiuni internaționale severe, și condamnată în toate modalitățile posibile pentru acțiunile inadmisibile, etc.

Drept urmare, statul rus a fost nevoit să facă o alegere: fie să abandoneze infracțiunile și să stea la masa țărilor civilizate, fie să continue o politică agresivă fără sens, în detrimentul său și al altora.  Kremlinul a ales varianta a doua. Mai mult decât atât, conducerea rusă a continuat să se amestece în afacerile statelor străine cu o perseverență și mai mare, fără a se mai limita la țările din Europa de Est sau spațiul post-sovietic. Fiindcă, după invazia în Ucraina, forțele armate ruse au efectuat intervenții militare în Siria, Venezuela, Libia care sunt destul de departe de granițele Rusiei.

De remarcat că Rusia folosește multe alte instrumente de intervenție, pe lângă efectuarea operațiunilor militare. De exemplu, în 2016, Rusia a fost implicată în atacuri cibernetice asupra rețelelor de calculatoare din SUA în timpul alegerilor prezidențiale. Iar în martie 2018, Kremlinul a întreprins o tentativă de asasinare în Marea Britanie a  fostului spion militar rus, Serghei Skripal, care era cetățean englez. Există nenumărate exemple de acest gen.

Moscova nu a ezitat să profite de situația dificilă care s-a creat în Europa cu izbucnirea pandemiei coronavirusului. Avem în vedere trimiterea de ”ajutoare umanitare”, mult cunoscute ucrainenilor din Donbasul ocupat. Obiectivul principal al Rusiei a fost să discrediteze Uniunea Europeană, demonstrând că aceasta nu este capabilă să lupte contra maladiei și să prezinte cetățenilor europeni deprimați regimul putinist în cea mai bună lumină posibilă. La rândul său, acest fapt poate fi interpretat ca un fel de sondare a terenului vestic pentru implementarea noilor aventuri neoimperiale ale Kremlinului.

Judecând după multe circumstanțe, Rusia nu intenționează să renunțe la ideile sale de revanșă și, prin urmare, nu va opri activitățile subversive pentru securitatea regională și globală. Continuarea politicii reacționare a guvernului rus, sprijinul acordat de Kremlin pentru diverse regimuri dictatoriale inumane, „pașaportizarea” forțată a populației pe teritoriile ocupate, intenția lui Putin de a-și extinde guvernarea, încălcarea drepturilor minorităților din Rusia și sacralizarea unor evenimente istorice dubioase de către populația Rusiei, ș.a. – acestea pot servi drept dovadă a consolidării ideologiei neo-imperiale la  Kremlin.

Este esențial faptul că Ucraina, ca stat al axei Mării Baltice și Mării Negre, își continuă evoluția euro-atlantică, în pofida agresiunii în curs de desfășurare a Federației Ruse, care creează obstacole și totodată oferă motivație suplimentară Kievului. Astfel, la 12 iunie 2020, Ucraina a dobândit statut de partener cu posibilități extinse (Enhanced opportunity partner) al NATO. Apropo, unele țări din regiune, care nu sunt membre ale Alianței la fel au acest statut, și anume: Georgia, Finlanda și Suedia. Astfel, se construiește un fel de front de securitate în centura dintre mări, pentru a proteja peninsula europeană de politica neprietenoasă a Kremlinului, ale cărui idei și dorințe bolnăvicioase privind trecutul imperial, din păcate nu dispar nici sub presiunea timpului.

În acest context, este de remarcat faptul că experții militari americani, inclusiv fostul comandant al forțelor terestre americane Ben Hodges, au solicitat NATO să aprobe cât mai rapid alăturarea Ucrainei și Georgiei. De asemenea ei au recomandat reformarea programelor cu mai multe straturi ”Forward Presence” în regiunile Mării Baltice și ale Mării Negre din cauza vulnerabilității lor la agresiunea rusă.

Având în vedere cele expuse mai sus, se pune întrebarea: oare este posibilă revenirea Rusiei în lumea civilizată și acceptarea de către Moscova a regulilor de joc echitabil, format în perioada postbelică? Posibilitate există. Cu toate acestea, rețeta este simplă și complexă în același timp.

În primul rând, trebuie puse în aplicare următoarele condiții: înlocuirea completă a elitei autoritare existente cu ambiții neoimperiale pronunțate cu una nouă, liberală, care, pe lângă transformările democratice interne, ar putea continua o politică externă moderată.

În al doilea rând, noul guvern rus trebuie să înceteze să continue politica agresivă atât pentru vecinii săi, cât și pentru restul lumii, punând capăt în același timp tuturor conflictelor inițiate de Rusia.

În al treilea rând, noul guvern rus trebuie să ofere despăgubiri statelor care au avut de suferit în urma intervențiilor regimului anterior. Apoi ar fi posibilă inițierea unui dialog constructiv, în care rolul principal l-ar juca diplomația – cel mai acceptabil și cel mai civilizat mijloc de politică externă.

Este posibil ca după îndeplinirea condițiilor de mai sus, care sunt departe de a fi exhaustive, împreună cu punerea bazelor pentru prevenirea unei alte recurențe imperiale, Federația Rusă ar putea obține șansa de a se alătura procesului modern de globalizare. Adică să coexiste pașnic cu toate țările lumii, direcționând umanitatea spre viitorul plin de respect și bună înțelegere dobândite cu eforturi comune.

Prezentare rostită în cadrul mesei rotunde internaționale „Neoimperialismul între Marea Baltică și Marea Neagră”, desfășurată la Kiev în data de 19 iunie 2020 în regim de videoconferință.

Articol apărut pe BucPress.