Biserică, stat și societate în Armenia sovietică

„Conflictul armeano-azer, așa cum avea să observe Claire Mouradian, a fost adesea interpretat ca un război religios – cruciadă versus djihad. Și totuși, în Armenia, o țară care se percepe pe sine ca o veche citadelă – prima – a creștinismului oriental, Biserica a ratat întâlnirea [cu enoriașii săi]” (Claire Mouradian, 1990: 361). Bisericii armenești i se va reproșa la scară deschisă, de către protestatarii din februarie 1988, lipsa de acțiune politică împotriva puterii sovietice, faptul de a nu fi fost un stindard în lupta anticomunistă asemenea Bisericii catolice poloneze.

Cum s-ar putea explica această situație? Cum altfel decât urmărind relația Bisericii cu statul și societatea mai ales după instaurarea regimului sovietic în Armenia.

Încă de la fondare, Biserica apostolică armeană se afirmă ca instituție a armenilor, autocefală și independentă. Separerea Bisericii armenești de trunchiul Bisericii primare, după Conciliul de la Calcedon din anul 451, s-a petrecut din motive atât teologice (problema monofizitismului) cât și politice (separarea de Bizanț și de biserica nestoriană a Iranului). În absența unui stat armean, Biserica armeană se dovedește singura instituție capabilă să îndeplinească atât un rol religios, cât și unul politic, reprezentându-i pe armeni în relație cu imperiile care stăpâneau țara.

Catedrala din Etchmiazdin

Ca urmare a participării laicilor în afacerile religioase și în alegerea Primatului, Biserica a fost la origine un loc de formare a practicilor politice și de trasmitere a cunoștințelor savante. Patru vor fi centrele sale de putere, care se vor constitui și afirma diferit, de la o epocă la alta, în dinamica relațiilor Bisericii cu marile centre de putere politică. Este vorba de catolicosatul de la Etchmiadzin, din Armenia, de catolicosatul Marii Case de Cilicia, transferat ulterior la Atelias, lângă Beirut, în Liban, de patriarhatul de la Istanbul și de patriarhatul de la Ierusalim. De-a lungul istoriei, unul sau altul dintre aceste centre au deținut primatul puterii ecleziale armenești, dar leagănul simbolic al civilizației armenești l-a reprezentat întotdeauna Etchmiadzin-ul. Catedrala de la Etchmiadzin este ridicată de către însuși Grigorie Luminatorul, sfântul care, între anii 302 și 325, a desfășurat activitate misionară în Armenia, convertind la creștinism populația acestui teritoriu (Vahe A. Sarafian, 1955: 83; Yahannēs Drasxanakertcՙi, 2004: 22-23).

Sfântul Grigorie și-a ales prelații din rândul preoților păgâni pe care îi convertește la creștinism, evitând astfel conflictele și vărsarea de sânge. Clerul nu a s-a constituit astfel într-o castă separată de restul națiunii, provenind din rândul poporului și întreținând o relație strânsă cu acesta.

Această legătură consubstanțială a bisericii cu societatea va suferi modificări în epoca modernă și contemporană prin imixiunea statului în modul de organizare eclezial. Începând cu decembrie 1920, când Armenia este ocupată de sovietici, numeroși preoți sunt uciși, închiși sau deportați. Persecuțiile vor fi treptat dublate de o agresivă propagandă antireligioasă și de încercarea de a controla Biserica din interior, prin infiltrarea și promovarea unor reprezentanți religioși favorabili regimului. Sub deviza reformei iminente a Bisericii, vor apărea organizații noi, precum așa numita „Biserică armeniană liberă”, după modelul „Bisericii vii” din Rusia, care nu era altceva decât o creație a poliției politice sovietice, menită să discrediteze Biserica tradițională (Claire Mouradian, op. cit. : 367; Vahe A. Sarafian, op. cit.: 93). Școala, scoasă cu totul de sub influența bisericii, devine terenul predilect de formare materialist-științifică și antireligioasă a tinerilor.

Cu toate aceste persecuții, pe data de 12 noiembrie 1932, sinodul Bisericii armenești va alege un nou „catolicos al  armenilor de pretutindeni” în persoana arhiepiscolului Khoren Muratbekyan. Acestă alegere marchează o victorie, cel puțin simbolică, a Bisericii, dat fiind faptul că cel ales figura în rapoartele secrete trimise lui Beria ca un naționalist antisovietic, care trebuia cu orice preț înlăturat (Annie et Jean-Pierre Mahé, 2012: 547).

Biserica se va remarca mai ales prin discursul de menținere și afirmare a sentimentului de unitate națională a tuturor armenilor. În enciclica din 1 septembrie 1934, înaltstătătorul Bisericii armenești invită toate comunitățile din Armenia și din diaspora să celebreze cel de-al 15 centenar de la traducerea Bibliei de către Maštocՙ (în anul 405), încredințându-se „singurei puteri suverane care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Annie et Jean-Pierre Mahé, 2012: 547). Acest apel este unul curajos, date fiind relațiile încordate dintre Biserică și stat și știut fiind faptul că puterea politică intenționa să impună latinizarea tuturor alfabetelor transcaucaziene, inclusiv a celui armenesc.

În ciuda discursului de reafirmare a unității naționale, Biserica se găsea în plin proces de dislocare a structurii sale ierarhice și teritoriale. Prelații cei mai importanți fuseseră împușcați, precum arhiepiscopul Bagrat Vardazaryan, episcopii Tՙadeos Harutՙyunyan și Artak Smbatyan, dar și numeroși preoți de parohie, diaconi, stareți și călugări. Între 1930 și 1937 sunt executați 101 preoți, iar în 1938, într-un singur an, alți 60 (Annie et Jean-Pierre Mahé, 2012: 547). Un număr de 250 de călugări sunt forțați să plece din mănăstiri. Alții sunt martirizați în lagărele de concentrare. Momentul culminant al terorii este data de 6 aprilie 1938 când șeful suprem al Bisericii, catolicosul Khoren este sugrumat de către cekiștii cărora refuză să le dea cheile tezaurului catedralei de la Etchmiadzin (Claire Mouradian: 371). Catedrala va fi transformată în cazarmă, iar scaunul patriarhal va rămâne vacant până în 1945 (Annie et Jean-Pierre Mahé, op. cit.: 549).

Mănăstirile și bisericile vor fi lăsate efectiv în paragină până spre sfârșitul anilor `50 și începutul anilor `60, când patriarhul Vazken I, sprijinit financiar de Onnig Manukian, începe recuperarea și promovarea vestigiilor religioase armenești. Din cele peste 1500 de parohii armenești de dinainte de 1917, mai erau active mai puțin de 100. Majoritatea bisericilor armenești erau în ruină: la Erevan funcționau trei biserici, șapte pe întreg teritoriul armenesc. La acestea se adăugau încă 5 mănăstiri. Dacă în 1914 erau 2000 de clerici, acum mai erau activi doar 150. (Claire Mouradian: 378).

Născut în 1908 la București, Vazken Bldjan a fost fiul unic al unei familii de artizani armeni din Anatolia, emigrați în România.  Accensiunea rapidă la cârma Bisericii armenești a fost pusă nu de puține ori pe seama tendinței manifeste a prelatului de apropiere de ortodoxie, fapt agreat de puterea sovietică. Această apropiere, precum și docilitatea față de puterea sovietică i-a fost nu de puține ori reproșată, mai ales în timpul protestului din 1988, din Piața Operei de la Erevan.

Bibliografie:

Drasxanakertcՙi, Yahannēs, Histoire d’Arménie. Introduction, traducere și note de Patricia Boisson-Chenorhkian, Lovanii in Aedibus Peeters, 2004;

Mahé Anne et Jean-Pierre, Histoire de l’Arménie des origines à nos jours, Paris, Perrin, 2012;

Mouradian, Claire, De Stamin à Gorbatchev. Histoire d’une republique soviétique: l’Arménie, Paris, Editions Rousay, 1990;

Sarafian, Vahe A., „The Soviet and the Armenian Church” in The Armenian Review, 1955, pp. 83-107.

Articol apărut pe LaPunkt.