Principiul sandalei

Numeroși studenți m-au întrebat de-a lungul anilor cum de realizările lumii romane, clasice au rezistat în timp? Și nu doar construcțiile, dar și principiile, adică nu doar materialul, ci și spiritualul. O primă explicație ar fi că totul s-a făcut respectând fără vreo abatere principiul respingerii imposturii. Unul dintre fundamentele dreptului roman obligă: suum cuique tribuere, adică să i se dea fiecăruia ceea ce îi aparține (cuvine); aceasta însă în condițiile în care fiecare respectă ceea ce era al său indiferent de domeniu, material sau spiritual, adică nu era impostor. Poate cea mai semnificativă rămâne o întâmplare devenită referențială în planul respingerii omniscienței, relatată de Plinius Maior în Historia naturalis; pictorul Apelles expusese o lucrare; în așteptarea publicului, printre privitori s-a găsit să fie și un cizmar, ciubotar sau săndălar (mai târziu, la Roma a și existat o stradă a săndălarilor), mai regional păpucar, cum vrem să-i spunem.  Un aspect pozitiv din retrospectiva consumului de artă de atunci. Cizmarul/ săndălarul îi reproșă pictorului că sandala unui personaj era greșit realizată.  Maestrul s-a conformat criticii specialistului și a retușat încălțămintea încriminată. Doar că, așa cum spune o vorbă, „scroafa s-a urcat în copac”, adică criticul de sandale a început să exprime opinii mai sus, fiind însă oprit de pictor: Ne sutor ultra crepidam, Ciubotarule, nu mai sus de sandală! Cu Pliniu, cel care relatează întâmplarea, ne aflăm în spațiul respingerii imposturii, adică la Roma. Acolo unde s-a născut temeinicia. Să fie oare o întâmplare că, în ciuda originii culte, expresia o găsim ca proverb la urmașii Sfântului Imperiu Roman de națiune Germană, sub forma Schuster, bleib bei deinem Leisten!  Poate și de aici expresia  „treabă nemțească”, adică bine făcută.

Că mai era și câte un imperator care se credea poet și actor, era  o altă treabă: nu conducea în versuri, ci politic. Bine sau rău. Comparativ cu cele arătate, ne întrebăm ciudos adesea de ce, în … ciuda originii noastre, unele treburi merg (cam) prost la noi, când nu stau pe loc???

O cauză evidentă este aceea că anumite persoane care se exhibă  în public o fac adesea cu impertinență, având pretenția de a  reprezenta și forma opinia națională. Ca atare: avem poeți care demult nici măcar nu mai versifică, ci jurizează concursuri de muzică populară sau oferă ritmic rețete culinare la televiziunea de Stat unde expun și opinii politice pe înserat, stipendiile fiind de-a dreptul nesimțite la canalul respectiv (veșnic în pragul falimentului). Avem absolvenți de medicină  diriguitori de ONG-uri dubioase, a toate cunoscători din surse absconse, cu infuzii veninoase în funcție de  cerere și ofertă; avem ingineri cu o bună pregătire politehnistă (bănuim …) care însă de la 89  încoace nu au mai proiectat nici un șurub strâmb, mușcând însă cu aviditate de felină mare (e drept uneori cu ceva talent …) din realitatea Țării, fără vreun folos însă pentru Ea și popor. Avem absolvenți de Academie (revolută, Ștefan Gheorghiu) care după ce au făcut literatură, ne învață democrație și, cum spune Poetul „ne vorbesc filozofie”. Alții ne învață cinematografie, alții folclor, stând cu clopul pe cap că e mai interesant așa, alții, după studii „dincolo”, vin să ne fericească în conformitate cu aranjamentele făcute acolo și aici, astfel că, fără să fi predat vreodată o oră într-o școală, devin diriguitori naționali ai învățământului. Și astfel se nasc marii guru ai națiunii; periodic câte un asemenea omniscient ne intoxică aproape zilnic cu soluțiile sale imbatabile, indiferent de domeniu; imediat după 89 apăruse un preot „părintele …”, onorabil probabil în domeniul teologic, care era solicitat cu soluții în orice domeniu; „părintele crede că … ” și urma un discurs … inutil pentru că nu schimba nimic. Nu putem spune că ducem lipsă acum de așa ceva doar că „părinții” sunt mai numeroși și efectiv nerușinați. Despre mediatici nu are rost să mai vorbim; dacă cv-ul unora rămâne secret, al altora nu are ce să ascundă; când un fost băiat de mingi ajunge comentator sportiv, mai treacă-meargă, însă când devine jurnalist de investigație și nici măcar nu spune pentru cine „sapă”, atunci devine dubios.

Totul ar merge poate altfel dacă fiecare și-ar face treaba pentru care s-a pregătit; sau măcar pe aproape; altminteri, în spiritul continuității la care ținem atât de mult, nu a celei romane însă, rămânem într-o formă diversificată a ceea ce îmi povestea un bătrân despre perioada întunecatului comunism: dacă într-o întreprindere un muncitor, tehnician sau inginer nu se pricepea la specialitatea studiată, cu străduință devenea președinte de sindicat sau secretar de partid; întâi pe secție, apoi avansa. Avem suficient de mulți păpucari care au urcat victorios ultra crepidam. E drept că și aici latina ne avertizează: sutor înseamnă și cârpaci.

Articol apărut pe LaPunkt.

Foto: Giorgio Vasari, Apelles și cizmarul, frescă