Marie Antoinette și scuzele deșarte

Printre legendele impresionante referitoare la finalul unui monarh se numără fără îndoială cea despre decapitarea reginei Franței, Marie Antoinette, mai precis despre ultimele ei cuvinte adresate călăului Henri Sanson; urcând pe eșafod, sărmana femeie își păstrase totuși educația regală și, călcând piciorul gâdelui i s-a adresat sfioasă, parcă deja de pe altă lume „domnule,  îmi cer scuze, n-am făcut-o intenționat…”; cât adevăr cuprinde episodul e greu de spus, mai ales că cealaltă aserțiune, cu totul cinică, „dacă n-au pâine să mănânce cozonac” pare să fie o fabulație abil construită de numeroșii ei dușmani; nici sursa nu e tocmai credibilă dacă ne gândim la Reveriile unui hoinar singuratic, scrisă de talentatul, dar șubredul caracter numit Jean Jacques Rousseau.  Am reamintit episodul, istoric până la urmă, deoarece problema care apare e aceea a scuzelor. Evident că regina nu avea de ce să-și ceară scuze, situația putând  avea explicații: fiind condamnată la moarte nu avea scăpare, însă statutul ei educațional nu putea fi ignorat; atâta timp cât mai avea capul pe umeri, era tot regină. Împotriva unui act juridic, oricât de abuziv, nu se cuvenea să lupte tocmai ea și nici rost nu avea.

Regină fiind de la vârsta de 15 ani, se maturizase într-un cadru supra-realist, adică dincolo de realitatea imediată; picată brusc în cea mai sumbră realitate a istoriei, cuvintele ei trădează mai curând o ultimă conștientizare, inutilă desigur, pe care o exprimă excusare : a se disculpa fără a ști de ce.

Paradoxal, dar această disculpare pre ghilotinală o auzim tot mai frecvent într-o formulare specifică, în spațiile publice de la noi; fenomenul denotă în primul rând șubrezenia prerogativelor Statului în ciuda stării de necesitate, urgență sau ce o fi, și sictirul unei bune sau rele părți a populației față de ideea de ordine civică. Deși peste tot e afișat „purtatul măștii e obligatoriu!”, scris corect, fără erori de grafie, după intrarea în spațiul închis (sau nu, piață) o voce serafică,  întotdeauna feminină, plăcută, ne atrage atenția asupra purtatului obligatoriu al măștii; se mizează deci fie pe analfabetismul consumatorilor (orice e posibil), fie pe nesimțirea multora. Surpriză : în final „Vă mulțumim pentru înțelegere”, adică  pentru faptul că poate totuși se respectă prevederile în vigoare (cam lipsite însă de vigoare). Iar pentru a ne apropia de regina decapitată,  subliniez că o altă  formulă urcând către absurd este „ne cerem scuze pentru disconfortul creat”, rostită cu un ton plin de remușcările Mariei Antoinette. Dacă nici regina nu avea rost să-și ceară scuze, fiind în fața irevocabilului, ne putem întreba ce rost au scuzele oficializate într-o situație reglementată prin decizii cu putere juridică? Desigur, pentru unii – nu știm câți, dar flecari și zgomotoși – ordinea înseamnă disconfort; veghează însă pentru ei „avocatul” și „curtea”.  Toate scuzele probează însă în asemenea situații vorba francezului qui sʹexcuse sʹaccuse. Dacă regina părea să nu mai știe precis pe ce lume e, în cazul nostru putem suspecta dorința de  a face totuși pe plac celor care aduc un afront ideii de ordine, votanți însă la toamnă.

Putem interpreta scuzele și ca pe o formă de politețe; regală și semiconștientă pentru atunci. Pentru acum, mai curând sugerând cugetarea lui Nicolae Iorga „politețea e prima formă a prefăcătoriei”.

Dar cetățeanul elector știe care îi sunt drepturile inalienabile pe care pare că le transmite mai departe: de curând,  aflat într-o piață de flori, i-am cerut comerciantului fără mască, nici măcar sub bărbie, câteva flori; în timp ce îi plăteam s-a uitat cam compătimitor la mine „purtați mască și acum? Păi cât îi ora?”. I-am spus „cam 5(17)…”. Apoi pe un ton omniscient de analist „Hai domle, fii serios, că după patru – cinci nici virusu ăla nu mai lucrează…”. Mare lucru dreptul omului la 8 ore pe zi… dacă l-am putea transmite și virusului, am accepta orice scuze și pe ton de regină decapitată;  desigur între 8 și 16.

Articol apărut pe LaPunkt.