Provocări securitare ale Estului în spațiul celor Trei Mări

Contraofensiva strategică a Estului se derulează pe un șantier geopolitic în expansiune, de la Marea Neagră până la Marea Baltică și, cu ajutorul instrumentelor de război hibrid, în orice punct al lumii a cărui explozie poate facilita revenirea globală a Moscovei. Spațiul celor trei mări (Marea Baltică – Marea Neagră – Marea Adriatică) pare a fi, în acest context, un teritoriu geopolitic predilect pentru revanșa geopolitică a Moscovei: Rusia mai deține aici resurse geopolitice semnificative de sabotare a proiectului european al Balcanilor, respiră politic în Marea Baltică prin comunități etnice încă puternice, iar la Pontul Euxin pare a-și fi configurat pe termen scurt o consolidare a influenței proprii în zona vestică înaintată a Pontului, prin build-up-ul militar din ultimii ani.

Pare că o soluție deja certificată istoric de a opri revenirea geopolitică a Estului în spațiul celor trei mări o reprezintă consolidarea coeziunilor (europene) din celebrul proiect polonez Intermarium, transformat recent în Inițiativa celor Trei Mări. Inițiativa celor Trei Mări (I3M) nu are totuși potențial pentru evoluții spectaculoase pe termen scurt, într-un teritoriu reticent încă la convergențe și coeziuni. O soluție mai firească și cu accelerări semnificative de dată recentă pare a fi Bucharest Nine, inițiativă comună româno-poloneză cu rezultate mulțumitoare în planul coordonării pozițiilor privind problemele securitare ale flancului estic al NATO. Mai nou, fragmentarea formatelor de cooperare (a se vedea Triunghiul de la Lublin) pare a fi mai degrabă expresia neputinței de coeziune în formate mai largi decât expresia unei nevoi reale de performanță în mini-formate regionale.

Europa își caută coeziunile și formatele de lucru în estul său rătăcit, în timp ce Moscova defilează în spațiu exploatând vulnerabilități interne specifice, de la nevoia unor lideri locali de a se legitima prin modele iliberale de inspirație estică (Ungaria) la reeșapări ideologice recurente în mediile pro-sovietice din țări care au testat mirajul Europei și l-au pierdut parțial prin conduite oneroase ale clasei politice pro-europene proprii (R. Moldova).

Succesele geopolitice ale Estului în acest spațiu tulburat se pot consolida în perioada următoare, prin menținerea influenței la vârf în R. Moldova în urma alegerilor prezidențiale din decembrie 2020, prin medierea internațională a crizei din Belarus, care va conduce la consolidarea geopolitică a Rusiei în această țară, prin consolidarea administrațiilor pro-Moscova din regiunile estice și sudice ale Ucrainei la alegerile locale din 25 octombrie, prin politici tot mai asertive în Muntenegru, pe fondul slăbirii pozițiilor formațiunilor politice pro-europene la recentele alegeri parlamentare, prin consolidarea atractivității politicilor iliberale în țări aflate la periferia estică a Uniunii Europene, prin clivajele tot mai frecvente în NATO ale unor state membre riverane Mării Negre (Turcia) etc.

Singura soluție pentru securizarea liniștii regiunii o reprezintă coeziunea. Însă coeziunea pare a fi tot mai greu de realizat, atât în UE și (mai nou) NATO, cât și la nivel regional. Estul/Rusia crește pantagruelic din furtuni, are experiență istorică semnificativă în a provoca și exploata tulburări, mirajul său se bazează pe mitul pompierului, în timp ce Vestul, crescut în paradigma liniștii geopolitice, mai ferit de intemperii decât periferiile sale din est, are reticențe la construcții și reacții rapide. În toată această tulburare regională, prezența profetică a Statelor Unite devine tema-cheie a coeziunii regiunii. Dacă SUA se mută geopolitic, politic și militar din vestul Europei spre estul ei și, mai ales, dacă această tendință se va menține și după alegerile prezidențiale din noiembrie 2020, liniștea regiunii pare a se securiza pe termen scurt. Sunt deja numeroase vizite în regiune ale unor înalți oficiali civili și militari americani care confirmă interesul actual al SUA de a proteja estul Europei de intemperii. O temă majoră de reflecție o poate reprezenta posibilitatea menținerii acestui interes în situația schimbării administrației de la Washington.

Este aproape cert că alegerile prezidențiale americane vor avea impact și asupra tulburărilor regionale de la frontiera estică a UE/NATO. Foarte probabil, (inclusiv) decizia SUA privind reconfigurarea trupelor proprii în Europa va fi luată de către administrația americană care va rezulta din scrutinul de la 3 noiembrie a.c.

În momentul de față, structura de rezistență a regiunii celor Trei Mări este dată de garanția politică și militară conferită de NATO, în particular de SUA. Această structură de rezistență împiedică de facto înaintarea/revenirea geopolitică a Rusiei spre/în Vest. În aceste condiții, revine obsesiv întrebarea dacă propriile contribuții la securitatea colectivă ale țărilor din regiune sunt convingătoare, dacă nu cumva derapajele tot mai frecvente de la angajamentele colective ale unor țări din regiune enunță posibile riscuri substanțiale la adresa securității regiunii.

Clivajele dintre țările regiunii devin tot mai frecvente și tot mai numeroase, (d)enunțând tulburări geopolitice în creștere în spațiul celor Trei Mări. Pe termen scurt, „tema Belarus” poate fi extrem de concludentă pentru analiza tendințelor geopolitice ce pot marca viitorul acestei regiuni. O coordonare (prioritară) a pozițiilor țărilor est-europene față de Belarus (pornind de la nucleul deja manifestat, Polonia – țările baltice) poate echivala unei coeziuni geopolitice solide a Europei în regiune. Dimpotrivă, asumarea unui rol unic (sau dominant) al Rusiei de mediere în plan internațional a crizei din Belarus va transmite mesajul că retorica Europei de a sprijini aspirațiile spre libertate a țărilor din acest Est tulburat va rămâne încă pentru mult timp semnul unei cecități sau al unei utopii condamnabile.

La Minsk se joacă în aceste zile un pariu regional mai larg, iar formatul soluționării crizei poate fi un indicator geopolitic relevant al viitoarelor seisme din regiune.

Câștigarea actualului pariu geopolitic regional privind protejarea/promovarea proiectului geopolitic euroatlantic în regiunea celor Trei Mări se realizează pe patru paliere de intervenție geopolitică: în plan național, este vitală identificarea propriilor vulnerabilități care pot fi utilizate pentru degradarea încrederii în acest proiect; în planul relațiilor bilaterale, există un uriaș potențial de colaborare, pe care țările regiunii îl exploatează modest și conjunctural, cu limitări ce vin atât din resentimente istorice reciproce întreținute subtil din exterior cât și din campanii externe propriu-zise de intoxicare și dezinformare (soluția, aici, ține de utilizarea unor capabilități diplomatice sistemice, orientate spre pragmatism și colaborări sectoriale); în plan regional, formatele existente sunt numeroase și suficiente – în locul fragmentării acestora, soluția optimă o reprezintă valorificarea pragmatică a oportunităților de colaborare în formate locale, zonale, subregionale, regionale, transregionale (realizarea unor “triunghiuri” suplimentare de colaborare poate slăbi coerența actualelor formate), iar în plan global se poate miza pe menținerea interesului pentru această regiune a unor actori geopolitici alogeni fără de care nu poate fi concepută prezervarea pe termen lung a actualelor câștiguri de securitate (SUA).

Discurs rostit în cadrul mesei rotunde internațională „Trimorie / Spațiul celor trei mări și crimele imperiului: de la pământuri sângeroase la spațiul de securitate”, desfășurat la Kiev în data de 7 septembrie a.c., în regim de videoconferință, și publicat inițial pe Bucpress.