Lupta popoarelor din zona Marea Baltică – Marea Neagră împotriva despotismului imperial: spinoasa cale a restabilirii independenței și libertății

La 8 septembrie 2020 s-au împlinit 506 ani de la bătălia de lângă Orșa – o mare victorie a trupelor armatei lituaniene-rutene-poloneze sub conducerea Cneazului Constantin de Ostrog asupra invadatorilor moscoviți. Evenimentul a fost mai mult decât unul grandios, deoarece odată cu marea victorie începe și lupta popoarelor libere în teritoriul axei Marea Baltică – Marea Neagră împotriva Moscovei despotice, care, separându-se de imperiul Hoardei de Aur, a început să declanșeze politica sa agresivă în respectiva regiune.

Din acea perioadă au avut loc mai multe evenimente, marea lor majoritate fiind legate într-un fel sau altul de conflicte militare, inclusiv a luptelor împotriva politicii expansioniste ale Moscovei. Cu toate acestea, nu întotdeauna popoarele din Europa de Est s-au întărit în fața creșterii agresiunii hoardei eurasiatice.

Consecințele unei astfel de necoordonări sunt bine cunoscute. A fost lichidat statul cazacilor ucraineni – Hatmanatul – și a fost distrusă cetatea Siciului Zaporojean, simbol al libertății căzăcești; a fost împărțită Rzeczpospolita – prima federație democratică multinațională, care stabilise în acea vreme controlul deplin asupra arealului Marea Baltică – Marea Neagră;  este cucerit Hanatul Crimeii – țara poporului tătar din Crimeea, care de-a lungul secolelor a avut pe teritoriul Tauridei și în alte pământuri vecine propriile sale tradiții de edificare a propriului stat, cu mult înainte de expansiunea soldaților Moscoviei în peninsulă.

Numai ascensiunea spiritului național și revoluționar de la sfârșitul sec. XVIII – începutul sec. XIX a generat atmosferă de renaștere a popoarelor asuprite de imperiile timpului. Un merit deosebit la acest capitol îi revine ofițerului polonez, Tadeusz Kosciuszko, originar din ținuturile belaruse, erou al Revoluției americane, care în anul 1794 a provocat Rusia și Prusia printr-o răscoală de amploare. Deși revolta a fost învinsă, ea a pus temelia unei rezistențe în continuare împotriva regimurilor imperiale, care dominau pe atunci spațiul dintre Marea Baltică și Marea Neagră.

În deceniile următoare, au izbucnit mai multe răscoale cu implicarea polonezilor, lituanienilor, ucrainenilor și altor popoare. Merită să remarcăm două evenimente: „Primăvara popoarelor” (1848 – 1849) și Răscoala din Ianuarie (1863 – 1864).

Astfel, în timpul evenimentelor revoluționare excepționale anti-feudale și de eliberare națională „Primăvara Popoarelor”, unul dintre activiștii publici polonezi, Franciszek Henryk Duchiński, originar din Ucraina, aderând la Legiunea italiană a lui Vladislav Zamoiski, a desfășurat o campanie de propagandă antirusească. În special, el a dezvoltat o teorie bazată pe ideea că rușii nu aparțin nici popoarelor slave și nici celor europene, clasificându-i, alături de mongoli, la grupul etnic turanian.

După părerea lui Duchiński, rușii nu ar trebui să se numească popor rusesc, care aparținea doar ucrainenilor și bielarușilor. Ca dovadă a provenienței „turaniene”, Duchiński argumenta prin forma autocratică a guvernării rușilor, a dorinței acestora de a călători ca nomazii,  precum și prin subdezvoltarea orașelor și vieții urbane etc.

Și un fapt destul de interesant și necunoscut. În perioada emigrației Duchiński a avut susținerea prințului Adam Jerzy Czartoryski, un politician care a dezvoltat mai întâi ideea unei alianțe de state „de la mare la mare” ca mijloc de a asigura securitatea Poloniei și Europei împotriva expansiunii imperiale a Moscovei. Și nu este de mirare faptul că, potrivit conceptului Duchiński, hotarele dintre Europa și Turan sunt râul Nipru, Dvina și râurile Finlandei.

Răscoala din luna ianuarie (1863 – 1864) a devenit cunoscută prin componența multinațională cu participarea polonezilor, lituanienilor, bielorușilor și ucrainenilor, a acelor popoare care au locuit pe timpuri în teritoriile Rzeczpospolita. În timpul acelor evenimente turbulente a apărut stema popoarelor răsculate: Coroana Regatului Poloniei (Vulturul Alb), Marele Ducat al Lituaniei (cavalerul alb Vytis) și Marele Cnezat Rus (Arh. Mihail). Toate acestea punctează aspirațiile de unitate a popoarelor din spațiul Mării Baltice și Mării Negre, care sunt pregătite să lupte împreună împotriva țaratului rusesc pentru restabilirea libertăților de care s-au bucurat înainte.

Vom accentua și faptul că Răscoala din ianuarie a dat naștere unuia dintre liderii săi de seamă – Kastus Kalinovski – poate cel mai faimos reprezentant al poporului belarus și erou național al Belarusiei, Lituaniei și Poloniei. Pe lângă activitățile sale revoluționare, Kalinovski este cunoscut și pentru faptul că în anii de închisoare a transmis poporului belarus testamentul – „Scrisoarea din spânzurătoare”, ce este calificat drept un început al formării ideii naționale belaruse.

Din cauza lipsei statalității în acea perioadă, nu a fost creat un front unic  împotriva despotismului imperial. Abia după încheierea Primului Război Mondial și altor conflicte, constatăm exemple ale unirii comune ale popoarelor din această regiune împotriva noilor amenințări, inclusiv din partea Moscovei, în special – bolșevismul.

În acea perioadă a avut loc unul dintre cele mai curajoase evenimente ale erei moderne – Bătălia de la Varșovia – al cărei centenar este marcat în anul în curs. Prin eroismul militarilor  polonezi, ucraineni și altor formațiuni înarmate a fost oprită ofensiva Armatei Roșii, care ar fi dorit să cucerească mai multe și mai multe națiuni europene.

Au fost mobilizate eforturi diplomatice importante. Un exemplu. Seria de conferințe ale Statelor Baltice, ultima dintre ele – conferința Bulduri (Riga), de o vârstă cu ”Miracolul de pe Vistula”, a adunat la masa negocierilor șase țări din regiune (Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ucraina, Finlanda) în cadrul căreia a fost elaborată o convenție politică, potrivit căreia statele membre s-au angajat reciproc să-și recunoască independența, coordonându-și totodată și eforturile cu privire la dezvoltarea imediată a unei convenții militare de apărare.

Din păcate, majoritatea statelor semnatare nu au reușit să-și păstreze suveranitatea. Astfel, la sfârșitul anului 1920, mai erau doar câteva zile pentru existența efectivă a Republicii Populare Ucrainene, iar după încheierea celui de-al doilea război mondial, țările Baltice, o parte din teritoriul Finlandei, Polonia, alături de Ucraina și Belarus, au fost incluse în zona de ocupație sovietică.

Căderea comunismului, lichidarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia și destrămarea URSS-ului au permis popoarelor din regiunea celor două mari – Baltică și Neagră – să își recapete independența pierdută. Cu toate acestea, nu toate țările din această zonă și-au redobândit pe deplin independența, doar Polonia și statele Baltice pot fi numite exemple de succes ale edificării statalității în spațiul post-comunist, cu integrarea deplină în lumea occidentală. Alte state din  regiune nu au reușit pe deplin să-și construiască un stat independent.

Până la victoria Revoluției Demnității, Ucraina a parcurs o cale anevoioasă a incertitudinii pentru a decide, în cele din urmă, cursul politicii sale externe. Și abia de la începutul anului 2014, Kievul oficial declară deschis despre ireversibilitatea intențiilor de integrare în structurile Uniunii Europene, Alianței Nord-Atlantice și altor organizații de prestigiu din lumea liberă. Iar crearea în anul 2020 a platformei tripartite „Triunghiul Lublin” cu participarea Ucrainei, Poloniei și Lituaniei, implementează într-o oarecare măsură ideea unei alianțe de state „de la o mare la altă mare”, exprimată de prințul Adam Jerzy Czartoryski.

Cu toate acestea, un element important al securității în regiunea Marea Baltică – Marea Neagră, precum Belarus, continuă să se afle sub controlul Kremlinului, iar liderul pro-rus al acestei republici, Aleksandr Lukașenko, mai mult de un sfert de secol nu dorește să cedeze fotoliul președinției altor pretendenți, care ar putea să lanseze un proces de democratizare a Belarusului.

Nu este surprinzător faptul că bielorușii, după falsificările rezultatelor alegerilor prezidențiale, protestează împotriva dictaturii și nedreptății, precum a procedat eroic și înaintașul lor Kastus Kalinovski. De câteva săptămâni la rând durează protestele de străzi, mitingurile, grevele și alte acțiuni de revoltă ale cetățenilor republicii, iar autoritățile încearcă să le suprime cu duritate. Și este dificilă pronosticarea evenimentelor la etapa actuală.

Există, totuși, o speranță. Speranța că poporul belarus va putea, de asemenea, să scape de tiranie. Și alături de alte națiuni din regiune, să se alinieze la frontul monolit împotriva expansionismului Federației Rusiei.

Abia atunci, se va putea afirma despre ultima stație în spinoasa cale de restabilire a libertății și independenței statelor în regiunea Marea Baltică – Marea Neagră. A restabilirii complete și irevocabile. Pentru binele Europei și a întregii lumi.

Discurs rostit în cadrul mesei rotunde internațională „Trimorie / Spațiul celor trei mări și crimele imperiului: de la pământuri sângeroase la spațiul de securitate”, desfășurat la Kiev în data de 7 septembrie a.c., în regim de videoconferință, și publicat inițial pe Bucpress.