(din Jurnal la lumina zilei – 1990-1995 – în lucru la editura Corint)

1-15 noiembrie 1991 (pagini transcrise din carnetul de însemnări)

Plec din București pe 31 dimineața și până la München, unde ajungem pe 1 dimineața, la 6,45, nu ne oprim decât pentru o oră la Budapesta. Cobor, dar nu îndrăznesc să mă îndepărtez de tren, de teamă să nu plece. Un tânăr care fusese mai curajos decât mine, explorase împrejurimile și venise să ne comunice rezultatul: e deschisă o prăvălie unde se găsește pâine proaspătă, franzelă.  O nemțoaică de origine română, Maria D., fostă violonistă la Filarmonica din București, acum profesoară de muzică la Stuttgart, sau Rosenheim, îi dă 80 de forinți să ia pâine. Mâncăm toți, minunându-ne. E primul contact cu Occidentul, pâinea aceasta albă, care seamănă cu cea mâncată cândva, în copilărie, când ai mei se întorceau de la oraș.

Drumul decurge fără evenimente deosebite, cu excepția momentului de la vamă pe care-l așteptăm și asupra căruia fusesem prevenită. Era un moment în care se  întâmplau lucruri semnificative, de cele mai multe ori absurde, primul punct al opoziției „noi/ei” aici marcându-se, fusesem atenționată. Când oprește trenul, gratuitatea în care plutise până atunci conversația noastră se risipește, fiecare încearcă să-i plaseze celuilalt surplusul de obiecte din bagaje. Nu e voie decât un carton de țigări și unii au două, în vreme ce alții n-au. Singura care n-are, de fapt, e doamna cetățeană germană, care s-a dus la părinți cu geamantanul plin și s-a întors cu el gol. Ia țigările, țuica, spirtul medicinal, coniacul de la tovarășii de drum și tabloul lui Ignat Ștefanov de la mine. Acesta, împreună cu icoanele, este bagajul meu cel mai problematic. Noroc că până să ajungă la ale mele, vameșul se împotmolește în țigările celor mai apropiați de ușă. I se încurcă mâinile printre ele și nu mai știe ce să facă. Să le lase sau să nu le lase? Pentru că nu e voie. Să-i dea pe ei jos, ca să-i trimită să și le depună la biroul vămii și să ia trenul următor, sau ce să facă? Pentru că voie nu este, în orice caz.  Nimeni nu știe ce-i de făcut. Și colac peste pupăză, într-un alt geamantan, descoperă ceva și mai interzis: două verze.  Un cuplu, pare-se de la țară, invitat la niște prieteni din Rosenheim, le ducea cadou, la cererea expresă a expatriaților respectivi, varză. Conform cântecului: Fie varza cât de rea/ tot mai bună-n țara mea. Vameșul e însă neînduplecat. Orice, dar varză nu. Nu ai voie să înstrăinezi varza națională. Și nu că ar da-o jos, dar nu știe ce e de făcut și ne cere părerea. În timp ce-i lasă pe infractorii contrabandiști de varză și țigări să găsească o soluție și le și ușurează ideația întorcându-se cu buzunarul spre ei, ia la rând bagajele mele. Pipăie reportofonul și eu îi explic ce e acela: Un reportofon – și zâmbesc dulce, exact în momentul când „soluția” se strecoară în buzunarul lui, adăugând: sunt ziaristă. Așa îmi salvez tabloul și icoanele, pe care nu-mi mai cere să le vadă. Iese din compartiment, conversând cu propriul  buzunar ceva mai gogonat acum: Vaaai, ce-ați făcut? ce-ați făcut? și revine imediat, complice și alarmat: Stingeți lumina, închideți ușa și nu mișcați! Să nu ne mai controleze cineva! Nu ne mai controlează nimeni.  (…)

Când cobor în gară la München, mă apucă spaima că dintr-un motiv sau altul, n-o să mă aștepte nimeni pe peron, iar eu o să stau să mă uit la bagajele grele de lângă mine și la suta de dolari neschimbată. N-am nici măcar o fisă de telefon, nicio marcă pentru căruț și-l invidiez pe tânărul cu pâinea, căruia doamna din Stuttgart îi lăsase restul de 40 de forinți și-i mai dăduse și cinci mărci, pentru telefoane. Coborând, mă invită pe căruțul ei și împreună ajungem la capătul peronului, unde-i recunosc, veniți amândoi cu noaptea în cap, pe soții Chihaia.

Articol apărut pe LaPunkt.

 

Tags: , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu