Triumful absolut al etichetării personale

“Mother, wife, actress, model, fashion designer, tennis aficionado”, “Entrepreneur, father, bicyclist, lawyer, teacher”, “Translator, poet, gay rights activist, animal protection supporter, foodie”, “Businessman, educator, photographer, techie, bird watcher”, “Poet, model, public speaker, opinion leader, equality activist” şamd, şamd. Lista acestor liste de descrieri poate continua ad nauseam. După cum v-aţi dat deja seama probabil, aceste este talmeş-balmeşul de atribute de sine pe care le găseşti astăzi fără mare dificultate în profilurile de social media. De la seriosul LinkedIn până la hilarul TikTok, toată lumea îşi înşiruie patru, cinci, şase cuvinte acolo unde trebuie să spună ceva despre ei înşişi. O maree de etichete menită să declare sus şi tare cine este de fapt persoana din poză—una în care îi vedem de obicei afişând un zâmbet enorm sau chiar un hohot serios de râs—pentru a arăta tuturor cât de împliniţi, de fericiţi sunt cei din spatele profilului.

Read the English version here.

Printre alte mari fericiri, social media ne-a oferit, în fine, şansa de a prelua controlul asupra a ceea ce se spune despre noi. Şi de când aşteptam noi toţi această şansă! Ce mai uram cum alţii aveau puterea de-a spune poveşti despre noi! De-a ne judeca şi de-a hotărî cine suntem şi care ne este caracterul! Acum însă, ei bine, acum îi spunem noi lumii întregi orice vrem despre noi înşine şi îi ignorăm pe cei care nu se lasă convinşi de efortul nostru narativ, de imaginea publică pe care ne-o construim şi promovăm cu atâta grijă. Suntem în plină epocă a definirii de sine (deşi nu petrecem prea multă vreme pentru a ne cunoaşte pe noi înşine, cum ne tot spune de mii de ani filosoful grec), una născută din disperarea de a-i reduce la tăcere pe „ceilalţi” şi în care autoportrete narcisiste sunt azvârlite cu generozitate în dreapta şi-n stânga înfăşurate în euri gargantuane în numele arogantului „nobody can tell me who I am!” L’enfer nu mai este les autres pentru că am găsit modalitatea ideală de a le spune celorlaţi cine vrem să fim, iar cei care nu sunt de acord cu noua imagine publică pe care ne-am construit-o n-au decât să se „ducă… undeva”. Să dispară cu toţii din calea noastră, pentru că suntem prea ocupaţi cu „breaking the glass ceiling”.

Această auto-etichetare publică le-a dat undă verde narcisiştilor patologici să se instaleze la conducerea lumii. De la fostul (şi probabil viitorul) preşedinte american Donald Trump—un suflet mizerabil torturat de un ego supradimensionat şi de o nevoie acută de aprobare ca şi toţi ceilalţi copii maturi care au invadat societatea contemporană—la oameni de afaceri, artişti, persoane publice, etc. şi până la foşti membri ai familiei regale britanice care par a se pregăti să urmeze exemplul Dlui Trump pentru a deveni primii (foşti) membri ai unei familii nobile europene transformaţi în politicieni americani, lumea este acum complet lipsită de acel element social esenţial care menţinea moravurile şi obiceiurile într-un oarecare echilibru: evaluarea şi controlul celor din jurul nostru de către comunitate, tradiţii şi cutume. (Şi nu, nu sunt conservator, dar mă văd nevoit să remarc aici că în dorinţa noastră arzătoare de a elimina orice amintire a trecutului, ne-am trezit aruncând şi lucrurile bune.)

Ce înseamnă toate acestea pentru viitorul societăţii omeneşti? Nu am nici cunoştinţele şi în mod clar nici abilitatea de a prezice viitorul pentru a putea să dau un răspuns coerent la această întrebare. Mă nelinişteşte însă profund această preocupare absolută şi obsesivă asupra eului preţuit mai presus de orice altceva care nu poate decât să ne poarte din ce în ce mai adânc pe calea autodistrugerii pe care am apucat deja de la începutul modernităţii, al lumii centrate pe individ, al morţii lui Dumnezeu şi al unui sistem capitalist exacerbat căruia nu îi pasă câtuşi de puţin de valoarea fiinţei umane ca membru necesar al comunităţii şi societăţii în general. Şi dacă până prin anii 1960 mai puteam încă spera că modernitatea şi modernismul vor conduce la crearea unei viziuni unificatoare asupra lumii şi universului, gândirea postmodernistă în combinaţie cu progresul tehnologic ne-au permis să fim din ce în ce mai singuri şi suficienţi cu noi înşine proiectând în acelaşi timp o imagine de sine, o persona publică, aşa cum ne doream prin intermediul social media distrugând aproape complet acea speranţă de unitate în favoarea exacerbării eului.

Răul produs de efectul de echo chamber al social media este deja evident în lumea noastră. Şi suntem acum conştienţi de faptul că nu am suferit încă toate consecinţele acelui rău. Discursul ignoranţei şi intoleranţei şi-au găsit, in fine, mediul perfect pentru a-şi răspândi mesajul toxic. Una după alta, naţiunile moderne cad pradă valului imund şi bombastic al demagogiei. Deşi lumea din jurul nostru moare, noi ne batem cu pumnul în piept îmbătaţi de euforia propriilor voci înscrise pentru eternitate în cutiile din plastic şi sticlă ale telefoanelor mobile. Şi urlăm delirant când ne regăsim în lideri care, ca şi noi, nu sunt animaţi decât de propria persoană, disperaţi să primească aprobarea tuturor pentru a-şi hrăni animalic propriile euri. Preocupaţi obsesiv de  noi înşine, nu mai vedem că alegerile pe care le facem acum distrug nu numai stâlpii societăţii pe care o construim de veacuri, educaţia, piaţa liberă, democraţia, drepturile omului, egalitatea şi includerea, dar şi întreaga societate umană.

Şi, uite aşa, pe lângă acea invazie a maselor needucate şi zgomotoase promovate de social media, asistăm acum şi la cealaltă faţetă a efectului Dunning Kruger: autopromovarea prin dictatura omnipotentă a etichetelor de sine. Pentru că iată ce uşor este până la urmă să te numeşti pe tine orice  vrei, indiferent dacă este adevărat sau nu, atunci când ştii că absolut nimeni nu te poate critica sau contracara! Bun venit în viitor!