Umbra Cezarului

În istoria Romei antice se poate citi istoria modernităţii înseşi. De la pasiunile puterii la brutalitatea asasinatului politic şi domnia militară, instrumentele şi decorurile par să fie aceleaşi. Recitite astăzi, paginile lui Tacitus îşi păstrează, întreagă, puterea lor sumbră de pătrundere. Vocabularul şi patologia politicii occidentale vin din acest timp îndepărtat.

Cât despre Cezar, umbra sa se întinde, mai puternică decât oricând. În silueta celui care a pus capăt Republicii Romane sunt reunite trăsăturile atât de familiare celor de astăzi: apelul la popor ca formulă de strivire a libertaţilor rămâne strategia de care bonapartismul şi toate avatarurile sale s-au servit, spre a întrona o nouă ordine politică, organizată în jurul omului providenţial. Cariera lui Cezar dă numele unei linii care îi urmează. Asumarea titlului este asumarea moştenirii sale.

Cărţile lui Barry Strauss, dedicate complotului îndreptat împotriva lui Cezar şi celor mai iluştri dintre împăraţii care îi succed, sunt o meditaţie în marginea unei istorii care ne bântuie. Cezarismul, ca formulă de tranşare a conflictelor ce afectează Republica, duce mai departe lecţia pe care un dictator ca Sulla o oferise Romei, cu câteva decenii înainte. Recursul la armată ca la principalul factor de decizie politică nu era decât capătul de drum al unui itinerariu ce condusese la naşterea unui imperiu.

Geniul lui Cezar este acela de a fi sistematizat această formă de guvernare. Războiul civil care îl aduce la putere este consecinţa unui blocaj constituţional. Republica, cu sistemul de echilibre şi de contraponderi, era deja în agonie. Triumviratul indica intrarea într-o altă vârstă; de acum înainte legiunile aveau să fie vocea poporului.

În acest tablou tragic, tentativa lui Cezar de refondare a regimului prin concentrarea puterii se întâlneşte cu reacţiunea ce alimentează fatalul complot. Tragedia lui Shakespeare ne dăruieşte, tuturor, replicile şi scenele care se intipăresc în memoria colectivă. În oglindă, reconstituirea lui Barry Strauss oferă imaginea din care exagerările şi confuziile dispar. Dar ceea ce rămâne, dincolo de toate acestea, este majestatea mitologică a celui în care se întruchipează credinţa în virtuţile republicane: profilul de medalie al lui Brutus se desenează în posteritate, spre a intra în legendă. Lupta republicană lasă în urmă un model de devoţiune şi o efigie. Sacrificiul lui Brutus este o altă umbră care se întinde asupra modernităţii noastre. Tensiunea dintre tiran şi tiranicid ajunge până la noi.

Din această materie sângeroasă a războiului civil se ridică edificiul imaginat de Octavian devenit Augustus. Victoria din confruntarea cu Marc Antoniu (un alt episod ce intră în canonul shakespearian) lasă loc liber reconstrucţiei. Noul cezar deţine o inteligenţă politică ce îi era străină primului Cezar. Evitând regalitatea detestată de romani, Octavian simulează restaurarea republicii, întemeind în realitate un despotism fondat pe puterea armată şi pe noua elită imperială. Gloria augustană, aureolată de versurile lui Horaţiu sau Vergiliu, străluceşte, spre a ascunde realitatea sordidă a regimului din care libertatea republicană a dispărut. Vidarea de conţinut a instituţiilor conferă Principatului identitatea sa. El nu este o monarhie elenistică, dar are ca principiu fondator domnia unui singur om. Împărţirea puterii cu Senatul este o iluzie, de vreme ce singura ameninţare autentică este armata.

Barry Strauss subliniază, apăsat, această dimensiune esenţială a regimului imperial: preeminenţa armatei. Dincolo de decorul elaborat, imperiul este o autocraţie militară. Rolul îndeplinit de garda pretoriană este doar un detaliu. Legiunile nu mai pot fi ignorate, căci ele pot face să se nască împăraţi.

Exercitarea puterii poate conduce la apariţia unor intervale de moderaţie, marcate de absenţa represiunii sanguinare. Echilibrul la care aspiră un Traian sau Marcus Aurelius nu înlătură, însă, centralitatea armatei şi nu schimbă natura ordinii politice. Criza de la finele secolului al II-lea, criză ce provoacă un nou război civil şi instalarea dinastiei Severilor, probează, dramatic, ponderea pe care armatele o deţin în procesul de decizie politică. Elita imperială din era Severilor este una prin excelenţă integrată şi integratoare. Lumea Romei de acum este o lume în care meritocraţia este inseparabilă de cariera armelor. Unitatea imperiului modelează un spaţiu geografic extraordinar de vast şi de divers. Epoca republicană este o amintire îndepărtată.

Tranziţia de la principat la dominat, consumată sub domnia lui Diocleţian, înlătură ultimele aparenţe republicane. Imperiul este o autocraţie stăpânită de cei care au ambiţia de a fi Zei şi veneraţi ca atare, în maniera atât de familiară Orientului. Periferia imperială este bazinul din care se recrutează noii deţinători ai oficiului. Bravura şi curajul sunt insemnele ce pregătesc consacrarea imperială.

În Constantin cel Mare, cel din urmă Cezar din cronica lui Barry Strauss, inovaţia politică se întâlneşte cu renovarea religioasă. Transformarea Imperiului în imperiu creştin debutează acum. Cât despre noua cetate zidită pe Bosfor, Constantinopol, ea este reperul în jurul căruia se organizează secolele bizantine. Reîntemeierea de acum pune temeliile unui Imperiu ce durează până la 1453.

În Vest, acolo unde popoarele germanice lichidează, formal, imperiul în anul 475 d. Chr, moştenirea romană înseamnă amprenta unificatoare a Bisericii şi moştenirea dreptului roman. Regatele care se ivesc acum nu mai sunt romane, dar ele au în structura lor ceva din ereditatea Romei. La celălalt capăt, în Ravenna, sinteza dintre Roma şi Bizanţ este vizibilă în majestatea arhitecturală conservată peste secole, ca prin miracol.

Atunci când părinţii fondatori ai Republicii americane vor fi reflectat la alcătuirea statului lor, Republica romană le era prezentă în minte. Opţiunea lor se va îndrepta spre echilibrul puterilor, iar nu spre puterea militară a cezarismului. În Washington, americanii au regăsit majestatea şi virtutea romană clasică, ferită de ambiţii despotice şi dedicată binelui comun.

În Franţa, ridicarea lui Bonaparte arată un alt drum, unul marcat de fuziunea dintre puteri şi autoritatea ilimitată a armatei vegheate de omul providenţial. Prin bonapartism, cezarismul intră în formula modernităţii. Dictatorii, mai vechi sau mai noi, aspiră să poarte diadema învingătorulului lui Vercingetorix. Opţiunea cezarică, alegerea lui Napoleon în contra lui Washington, privilegiază, tragic, nemăsura în defavoarea înţelepciunii şi prudenţei.

Articol apărut pe LaPunkt.