Eseu sau atentat?
Un minim de cugetare lucidă spune că nu poți descoperi ceva ce nu a avut loc, după cum e evident că dacă previi ceva, acel ceva în fapt nu există; evident nu poți cere mediaticilor sau mediaticelor să gândească așa, pentru că și-ar pierde pâinea. Ca atare recentul atentat din vesticul oraș de pe Mureș, a generat o serie de interogații mediatice din cele mai stupide adresate, evident, organelor de Stat, dar și locuitorilor din zonă. Trecând peste „dar ați auzit ceva și v-ați speriat???” cu adresare către o doamnă în etate, dar cu minte mai multă decât interogativa (nefiind cu deficiențe de auz, răspunde „da, sigur că am auzit și m-am speriat… dumneata n-ai fi făcut la fel?”), ajungem la interogarea ministrului de interne: „dar de ce organele abilitate nu au prevenit atentatul, de ce nu s-a știut de el???”.
După cum vom constata, din nou se vorbește a proasta, cum corect zice omul simplu. În primul rând e clar că nu avem o tradiție a criminalității atentatoare. Dar ce e atentatul? Evident și el din latină, deși greu de crezut că ei l-au inventat, însă l-au perfecționat. Esențial pentru a înțelege unde vom ajunge: verbul attentare înseamnă a lua prin surprindere, a ataca. Ca atare, atentatul e ceva care s-a consumat sau e în curs de a se consuma, deci nu ai cum să-l previi, ci doar să-l constați ulterior și să tragi concluziile. Că el e pregătit de profesioniști sau amatori patrioți, e o altă problemă care reprezintă stadiul de eseu. Orice atentat pregătit, dar nefinalizat, nu e atentat, ci doar o încercare și nimic mai mult, cu consecințe fatale sau nu pentru cei implicați. E ca un festival care nu a mai avut loc. Există însă și rateuri celebre precum atentatul lui Mucius contra liderului etrusc Porsenna; patriotul roman a ucis pe altcineva, alegându-se cu porecla admirativă Scaevola după ce s-a pedepsit pe sine însuși prăjindu-și dreapta la făclie, devenind ciung. Ceea ce știm despre cele îndreptate împotriva lui Nero reprezintă tot eseuri nefinalizate, mai puțin ultimul care însă e mai mult suicid decât atentat. Fără îndoială că o împlinire etimologică a verbului o reprezintă atentatul împotriva lui Iulius Caesar, având în vedere că attentare înseamnă și a se strădui să ajungă la un rezultat bun; în aceeași direcție a împlinirii etimologice și atentatul de la Sarajevo avându-l executant pe patriotul sârb Gavrilo Princip; în treacăt fie spus, nu am înțeles niciodată de ce ar fi trebuit cei de atunci și acolo să iubească familia habsburgică? Ne-am obișnuit să considerăm atentatele ca absurde și nejustificate… Evident, în rândul celor abominabile s-a situat atentatul împotriva Papei, din secolul trecut; asta dacă omitem că a fost cel mai politic papă din ultimul secol… Să nu omitem din rândul marilor rateuri și atentatul împotriva lui Adolf Hitler, probabil nu prea bine organizat, inițiatorii și purtătorul servietei nefiind profesioniști ai eliminării individuale, ci doar a celei în masă. Constatăm că exemple avem nenumărate, cu sublinierea dihotomiei dintre eseu, adică intenție de a elimina, și atentat în sine, adică surprindere dusă până la capăt, însă cu posibilele rateuri amintite.
Ceea ce s-a întâmplat la noi e într-adevăr un atentat reușit, adică fără rateu, din retrospectiva autorului profesionist care probabil la ora asta e angajat deja de altcineva. Într-un proces devenit celebru prin concluzia interogativă, Cicero, după ce a fost obținută confesiunea criminalului atentator, a lansat două cuvinte: cui prodest ?, adică cui îi folosește? însemnând că adevăratul atentator e cel din spatele criminalului, stipendiatorul. Revenind la stupizenia mediatică aș răspunde că organele de ordine ale Statului nu se ocupă de eseuri, iar dacă acela devenit atentat nu a fost descoperit pentru că încă nu exista, înseamnă paradoxal că totuși a fost profesionist pregătit. O soluție ar fi cooptarea în cercetarea criminalistică a subtililor jurnaliști de investigație; cert, cu paranoică fervoare și manuală gesticulație, mergând pe surse, s-ar ajunge la dezvăluirea senzațională a ceea ce nu e, căci, spunea tot un roman „cel mai ușor e să vorbești despre ceea ce nu există”.
Articol apărut pe LaPunkt.
fără comentarii
Fii primul care comentează