Bucureștiul lui Ioachim Botez, locul unde caii de tramvai mureau electrocutați și 1 decembrie însemna doar frig

Ioachim Botez este un scriitor și publicist mai puțin cunoscut, cu toate că vocația sa de memorialist l-a însoțit în toată aventura scriiturii sale. Punându-și condeiul în slujba puterii, opera sa a pierdut din valoare.

Cu toate că se observă o vădită acțiune de influențare a publicului într-o direcție pronunțat ideologică, de „înfierare a  infamelor elemente burghezo-moșierești”, Ioachim Botez ne invită și într-un București care merită redescoperit.

Boierii acelor vremuri nu erau învățați cu pâinea amară a scrisului

Bineînțeles că o parte din acești „boieri nu mâncau pâine amară a scrisului”, așa cum Ioachim Botez a mâncat-o vreme îndelungată. Sărăcia și-a pus amprenta în opera sa și s-a extins și asupra unui București inegal, voioș, pestriț, care merită din partea noastră un efort de recuperare memorialistică și prin acțiunea acestui autor, rareori amintit, și, în mare parte, necunoscut în cultura română.

În cartea sa, „Prin București odinioară și azi”, publicată la Editura Tineretului, în anul 1956, putem afla cum a luat naștere Bucureștiul și cum se avansa cu infrastructura în acele vremuri, cum era cafeneaua Capșa, locul „unde boierii ghiceau în cafea când au să vie la guvern”, cum Expoziția din 1906 de pe Dealul Filaretului s-a dovedit a fi un fiasco pentru Capitală sau cum Teatrul Național era un veritabil grajd al boierilor, respectiv „o pădure de bice cu vizitii fără mustăți”.

Teatrul Național, locul unde Caragiale a stat un an director și un boier 10

În opinia autorului, Teatrul Național era locul care s-ar fi numit mai bine Piața Caiilor.

„Două soiuri de cai se puteau vedea la răspântia unde fosta stradă Câmpineanu taie Calea Victoriei: cai grași, nechezind de plictiseală, care adăstau în fața teatrului mușterii sau mușterice elegante, ce nu duceau cu ele nici o povară decât cea a giuvaericalelor și cai cu coastele ieșite ca niște cercuri de butoi”.

Nici văduvele, prăjiturile acre ale acelor vremuri nu scapă condeiul său. „Peste drum de teatru exista o cofetărie la care la anumite ceasuri se iveau niște prăjituri acre, văduve care căutau o a doua, a treia, a patra căsătorie”.

Bucur Ciobanul și bisericuța sa nu sunt nici ei uitați. „Bisericuța de lemn a lui Bucur Ciobanul, care nu se știe cum și când a venit cu târla de oi avea drept turn o biată ciupercă. Drumul de la ele până la târg era greu și întortocheat: tot prin smârcurile Domboviței. Atunci a venit un voievod, boier vechi, Brâncoveanul, despre care secretarul său, italianul Del Chiaro, scria cu privire la birurile ce punea pe norod că n-a văzut om așa mester să jumulească găina de vie. Pentru a-și face drum spre palatul lor, el a croit ulița ce urcă de la gârlă spre inima târgului, pe care azi bucureștenii o numesc Calea Victoriei. Pe atunci, îi zicea drumul la Sărindar”.

Vede în tramvaie o formă de corupție a liberalilor. Cine mai știe afacerea cui mai era?

„Acțiunile tramvaielor se urcau la bursa peste noapte ca ciupercile-n gunoi. Dar cine putea pune mâna pe ele, dacă nu era liberal? Toți acționarii se îngrășau numai caii slăbeau”, notează acesta.

Mulți dintre caii acelor vremuri mureau electrocutați deoarece se circula concomitent cu tramvaie electrice și trase de cai. Unde mai punem că primele travaie nu aveau nici măcar o ușă de închidere. Din acest motiv, mulți bucureșteni ajungeau mai degrabă pe drum decât la destinație.

Expoziția din 1906 – un fiasco pentru București

Expoziția din 1906, care s-a dovedit o mare reusită pentru România la nivel internațional, reprezentând o carte de vizită vie în spațiul european al acelor vremuri, devine un subiect amar de exproprieri și inegalități sociale.

„Cei care au pomenit expoziția anului 1906 din dealul Filaretului, când arbori seculari erau smulși de pe ulițele Bucureștiului și târâți sus ca să moară înainte de a da umbra și décor, își mai amintesc cum arăta Capitala țării pe atunci. La mijloc palatele cu policandre de cleștar din Murano ale boierilor: spre margini, cocioabe în paiantă și bordeie cu bășici de bou în ferestre.

Nu este o exagerare, ne atenționează Ioachim Botez. „Albumul cu poze de peste 600 de pagini, tipărite pe hârtie din cea mai de lux și pe franțuzește, cu prilejul acela, arată toate monumentalele adăposturi de lene și petreceri ale societății înalte și – pentru pitorescul național, les huttes, adică bordeiele societății cu palmele bătătorite de muncă.”

Tot autorul, parafrazându-l pe un francez subliniază faptul că „Bucureștiul este un mic Paris în centrul unui sat mare”, adăugând că „la numai un an, în 1907, după parada fericirii din dealul Filaretului, regele trăgea cu tunul în plugarii de pe cele douăsprezece moșii ale sale”.

Rahova plină de femei rumene ca morcovii

Nici Rahova nu putea lipsi din descrierile autorului. Aici se pare că farmecul său a stăruit mai mult încercând să înțeleagă spiritul locului cu care cel mai probabil se identifica lăuntricul său. Descrierea este savuroasă și având în vedere că e post vă invit să degustăm împreună aceste crâmpeie din Bucureștiul lui Botez.

„În bariera Rahovei m-am urcat în mașină cu un cârd de lăptărese sprintene și guralive ca Pierette din fabula lui La Fontaine. Ele vin cu marfă la oraș când rândunelele abia se trezesc din somn și se întorc spre satele de pe Sabar ori Argeș cu garnița goală. Unele scot câte un ziar și citesc.

La podul peste apa tulbure a Ciorogârlei, mașina oprește. Urc dealul la cealaltă fabrică de spirt și conserve a Bragadirului, ale cărei moșii se întindeau de aici până dincolo de valea Argeșului. Nimeresc în hala uriasă, unde numai fete tinere, rumene ca morcovii pe care-i căsăpesc, curăță legume de tot felul.

Munți de fasole verde, de bame păroase, de dovlecei bălani, de pătlăgele vinete ca gușa porumbului ori din acele roșii ca jarul umplu tot cuprinsul de o mireasmă amăruie ca a leușteanului.

Apa curge peste tot de-ai zice că ești la munte. Răcoare și curat ca într-o farmacie. Adie un iz de prăjeală. Tehnicianul Măceacă Marin, un vlăscean oacheș și îndesat, muncind aici de un sfert de veac, mă duce la cuptorul unde se coc și se împănează vinetele”.

Cică un popă turcesc pofticios a mâncat așa multe vinete că a plesnit. Așa o fi fost în Bucureștiul lui Ioachim Botez?

Articol apărut pe Bucureștii Vechi și Noi.