Statuia lui Averescu

Ce mai rămâne astăzi din amintirea lui Alexandru Averescu, cel care a fost, în Marele Război şi în anii de după acesta, imaginea unei speranţe şi întruchiparea unui mit? Poate că doar statuia nobilă a mareşalului şi mausoleul în care îşi află pacea la Marăşti, în locul celei mai mari victorii.

Cât despre politician, de trei ori prim-ministru, creator de partid şi longeviv om de stat, uitarea pare să domnească peste întinderea de ani marcată de prezenţa sa. Deja, în clipa morţii sale, în plin regim de monarhie autoritară carlistă, Alexandru Averescu era relicva unui timp care părea atât de îndepărtat. În epoca autocraţiilor şi a totalitarismelor, imaginea sa de salvator al naţiunii era parte dintr-o altă istorie. Accelerarea politicii schimbase, radical, datele unei ecuaţii mitologice. Dictaturile sângeroase înlocuiseră democraţiile fragile, iar viitorul părea că aparţine tiraniei.

Mitul şi politicianul

Şi totuşi, Averescu este, în secolul XX românesc, mai mult decât o simplă notă de subsol anodină. Dincolo de geniul militarului, dincolo de eroismul celui care animă rezistenţa, dincolo de memoria pioasă a posterităţii, se afla politicianul: un general care se transformă, în preajma marelui război, în voce a poporului, cu ambiţia de a indica un drum al regenerării colective. Destinul politic al lui Averescu ar fi fost de neimaginat în absenţa traumei de după 1914. Războiul elimină, prin carnagiu şi revoluţie, o întreagă arhitectură de certitudini şi de ierarhii. Tot ceea ce era privit ca stabil, de la regimul electoral cenzitar la ordinea proprietăţii private, este pe cale de a se nărui. Din 1914 şi cataclismul de după se iveşte un nou mod de a înţelege şi practica politică: mitul şi elanul mesianic sunt vitale în noua eră a votului universal. Parlamentarismul perimat este blamat, sortit fiind pierii.

Averescu, cel de după 1917, aparţine acestui vast curent ce mobilizează o aşteptare difuză: este acel curent care, nu doar în Rusia lui Lenin, subminează vechea ordine şi proiectează masele în centrul unui nou câmp politic. Simbolic, Averescu este, aşa cum nota, în urmă cu două decenii, Alexandru George, un om al păcii, cel care, prin tratativele de pace separată cu germanii, evită un carnagiu inutil. Este un om al păcii, dar şi un om al viitorului, de vreme ce cariera lui se întemeiază pe critica brătienismului dominant. Textele din „Răspunderile” nu sunt doar un atac frontal la adresa strategiei din anii neutralităţii. Ele sunt un manifest ce cuprinde, în formule vagi, invitaţia la zidirea unei alte lumi, pe ruinele celei vechi şi în numele celor din tranşee. Averescu este, în acest context al instabilităţii, un deloc paradoxal conservator-revoluţionar, unul care îmbină aura marţială şi vocaţia de salvator.

Naşterea „Ligii Poporului” traduce acest elan de promovare a politicii de regenerare şi de reîntemeiere. Averescu este cel în jurul căruia se organizează, cu sprijinul celor animaţi de sentimente anti-brătieniste, un curent populist conservator. Numele lui Constantin Argetoianu este simbolic pentru această realiniere a vechilor elite. Cel al lui Constantin Garoflid este un altul, nu mai puţin semnificativ. Ideologia averescană a primului moment este un amestec, eterogen şi seducător, de apel la ordine şi la schimbare socială, de sprijin pe masa rurală şi evocare a mitului lui Averescu însuşi. Vagul ideilor este compensat de dinamismul extraordinar al mitului.

Averescu combină, pentru prima dată la noi, elementele care definesc cezarismul de extracţie militară: cariera pe câmpul de luptă este blazonul care aureolează statuia omului politic. Averescu nu mai este un simplu şef de partid, el este glasul care exprimă voinţa unei întregi naţiuni. Sensibilitatea lui Averescu ţine de sensibilitatea unei epoci. Ridicarea votului universal produce declinul democraţiei constituţionale. Masele se îndreaptă spre cele care le oferă mântuirea.

Profilul lui Averescu ar fi putut fi, în condiţiile unei mai mari energii a caracterului său, cel al unui dictator. Averescu ar fi putut îndeplini, în alte circumstanţe, rolul pe care un Primo de Rivera îl joacă în Spania. La fel de plauzibilă este şi ipoteza transformării sale într-un Pilsudski local, cu ambiţia de a prezida peste un regim autocratic.

Cei care se coalizează în mişcarea averescană sunt uniţi de ostilitatea implacabilă faţă de regimul liberal al lui Ion I. C. Brătianu. Conservatori sau populişti de stânga, ei văd în general pe cel care, spre a folosi un clişeu al epocii, va curăţa, cu mână fermă, grajdurile lui Augias. Om al reformei agrare, adorat cu devoţiune mistică de ţăranii – soldaţi, Averescu este, în anii de după 1918, un mit ce creşte, exploatând neliniştea şi anxietăţile postbelice.

Însă din acest mit al energiei şi al schimbării nu va mai supravieţui, în deceniul care vine, aproape nimic. Salvatorul este redus la postura unui om politic oarecare, angrenat în mecanismul parlamentarismului imperfect ce uzurpă electoral voinţa naţională. Averescu este absorbit, din momentul în care accede la guvernare după cabinetul Vaida- Voevod, în sistemul pe care îl denunţase.

Demiterea singurului cabinet de coaliţie autentică, guvernul Vaida, este actul de brutalitate instituţională ce îi acordă decretul de dizolvare lui Averescu. Populismul conservator lui Averescu devine o alternativă domesticită şi cuminţită. Generalul nu se mai poate ieşi din rolul de premier, spre a îmbrăca mantia de salvator.

Averescu este, de acum înainte, un politician, nu lipsit de merite certe, dar nimic mai mult decât atât. El nu poate ameninţa hegemonia lui Ion I. C. Brătianu şi a liberalilor săi. Cabinetele sale sunt paranteze în intervalul de guvernare brătienistă. Regimul de parlamentarism imperfect îl neutralizează pe cel ce dorea sa fie un om al destinului.

Deceniul de după 1920 este cel al unei dramatice erodări. A doua guvernare marchează şi începutul sfârşitului. Alternanţa la putere imaginată de liberali nu mai poate fi menţinută. Fuziunea dintre naţionali şi ţărănişti subminează, fatal, poziţia Partidului Poporului. Irelevanţa electorală este simptomul mutaţiilor contemporane: anii treizeci sunt cei ai restauraţiei carliste şi ai radicalizării ideologice. Averescu politicianul este, în acest nou context, o figură venerabilă şi aproape ridicolă.

Dar precedentul Averescu creează un orizont al aşteptării, oricât de timid. Iar atunci când brătienismul dominant intră în criză, alternativa mesianică va fi autocratică şi radical-demagogică. Codreanu, Carol al II-lea şi Ion Antonescu vor încerca să poarte, fiecare, coroana de mântuitor sângeros. Crima de stat se sprijinea pe elanul carismatic al totalitarismului, în vreme ce speranţa regenerării naţionale îmbrăca hainele terifiante ale barbariei.

Articol apărut pe LaPunkt.