Cu Pittiș, prin Ferentari

Rahova, Ferentari, reprezintă zone periferice în ansamblul urbanistic de astăzi. Tratate marginal, ele tind să fie în imaginarul social niște zone gri ale societății bucureștene. Din nefericire, cel care nu cunoaște farmecul acestor zone nu știe că aici e multă viață trăită pe metrul pătrat.

De la dureri misterioase și apăsătoare la entuziasm feciorelnic și voioșie molipsitoare, acești marginali au un bun simț al vieții care scapă centrului de cele mai multe ori.

Totuși ce legătură are Florian Pittiș cu aceste zone? Probabil aceeași cantitate de viață trăită se regăsește și în cântecul „Ploaia care va veni”.

Deși Pittiș a închis ochii de mai bine de un deceniu și jumătate, spiritul său e viu. Într-o discuție recentă, un apropiat îmi mărturisea că nu simte că Pittiș a plecat dintre noi. De ce altă dovadă a supraviețuirii spiritului său în conștiința semenilor avem nevoie?

Așa cum George Pruteanu a alcătuit o listă cu 100 de cărți de citit până la 35 de ani (detalii aici), așa și Pittiș ne-a lăsat o mare colecție de albume (detalii aici) care merită redescoperite, precum și o comoară spirituală de mare însemnătate pentru întreaga societatea româneacă. Dincolo de erudiție, la Pittiș avem și lecția caracterului.

Totuși de unde alăturarea dintre Ferentari și Pittiș?

Dacă ar mai trăi astăzi Pittiș, s-ar fi bucurat să audă cântecul lui interpretat pe Calea Ferentari din gura unor iezi proaspăt aghesmuiți de la cârciumă. Cine își putea imagina că sâmbăta la ora 21:00 un duo de băiețandri vor bucura audiența rahoveană și ferentaristă cu „Sunt un frate tânăr care crede în dreptate”.

Dincolo de ridicolul situației (pentru oamenii treji desigur), sub febra împătimită a vinului, Pittiș ajungea în casele acestora amintind parcă de o vreme când societatea românească voia să se salveze prin muzică, voioșie și de ce nu, prin caracter. Privindu-i, m-am gândit că sfârșitul nu-i aici și e de datoria noastră să încercăm să facem un oraș fără păcate.

În rest, prietenia dintre cei doi amintea de o veche înțelepciune. Cine bea tărie va privi pâmântul, cine bea vin va privi cerul. Cei doi priveau spre cer încercând să dea mâna cu Pittiș. De acolo auzeam:

Sunt un frate tânăr, care crede în dreptate,
Am ochi negri, dar am mâinile curate.
Iubesc pletele și ploaia și cămășile-nflorate,
Nu răspund când mi se-aruncă vorbe-n spate.

Un fapt fără importanță mă poate face să sper,
Mă-nclin și pun în balanță ce-i sfânt cu ce-i efemer.
Peste tot atârnă greu
Teama de sinceritate…

Articol apărut pe Bucureștii Vechi și Noi.