La ce i-a trebuit?

Așa ar fi comentat bunica mea decizia lui Vladimir Putin de a trimite armata rusă în Ucraina. Chiar, ce se întâmpla dacă Putin nu mai făcea nimic în legătură cu Ucraina după „realipirea peninsulei Crimeea la patria-mumă”? Adevărat, Occidentul a protestat atunci și a impus unele sancțiuni, dar nu a trecut la represalii dure ca acum și cu vremea ar fi acceptat probabil noua situație, mai ales că unii comentatori din Vest subliniau că teritoriul nu a aparținut Ucrainei decât după ce Nikita Hrușciov i l-a făcut cadou în 1954. În definitiv, atunci Ucraina făcea parte din același stat cu Rusia, nu? Deci schimbarea nu avea mare importanță, iar roata istoriei, cum le plăcea comuniștilor să spună, nu se întoarce niciodată. Desigur, Putin nu putea să nu sprijine rebeliunea „fraților ruși din Donețk și Luhansk”, dar nu era nicio problemă să-i ajute în continuare „discret și indirect”, prin tot felul de mijloace clasice care puteau fi oricum greu de dovedit. Nu a făcut-o. A ales opțiunea cea mai directă și mai brutală, intervenția armată împotriva unui stat independent și a unui guvern ales pe cale democratică.

În ciuda numeroaselor tentative, nimeni nu a reușit să explice cu argumente convingătoare ce a fost exact în mintea liderului rus când a luat decizia. De fapt e imposibil. Toate teoriile exact asta sunt: teorii, supoziții. Dacă le trecem însă pe toate prin sită, obținem poate explicația cea mai plauzibilă: că liderul rus a calculat că nu va avea niciodată o ocazie mai propice de a-și pune în aplicare planul mult mai ambițios decât anexarea peninsulei Crimeea. Iar posibilele argumente în favoarea acestui calcul, așa cum i s-au prezentat  ele probabil de către serviciile sale de informații și consilierii săi apropiați, plus raționamentul propriu, nu sunt deloc de neglijat: 1) ucrainenii vor primi armata rusă cu flori, sunt sătui de „fasciștii” autohtoni și oricum, ucrainenii și rușii fac parte din același mare popor, nu? 2) NATO și Occidentul în general sunt iremediabil dezbinate, UE încă nu și-a revenit după șocul provocat de Brexit și oricum ca putere militară este nulă, 3) Occidentul depinde de Rusia pentru a-și încălzi locuințele și porni automobilele și din cauza acestei dependențe este la cheremul Moscovei, 4) Și oricum, Occidentul decadent este mult slăbit, dezorientat și și-a pierdut de mult busola, preocupat de cruciadele pentru interzicerea armelor nucleare, „salvarea planetei de la încălzirea globală”, recunoașterea crimelor comise de „albii privilegiați”, cum ar fi sclavia, colonialismul și exploatarea  muncitorilor, „mocirla sexuală”, controversele privind căsătoriile între persoane de același sex, transgender-ismul, corectitudinea politică în general etc.  Deci dacă nu acum este momentul, atunci când? și-o fi spus președintele rus.

În psihiatrie există un  termen foarte potrivit pentru ce s-a întâmplat acum. Termenul este „the self fulfilling prophecy”, și definește rezultatul tuturor acțiunilor urmărind evitarea unui anumit eveniment, dar care acțiuni duc în realitate la exact ceea ce nu se dorea. Versiunea românească ar putea fi „de ce ți-e frică nu scapi”. Prin tot ce a făcut în ultimii câțiva ani, dar mai ales în ultimele săptămâni, Putin a reușit să unească Uniunea Europeană într-un timp record, a insuflat o nouă vigoare în NATO, care acum își întărește flancul est-european, a răsturnat politica pacifistă (unii ar spune împăciuitoristă) de decenii a Germaniei, care acum va începe să se înarmeze serios și a declanșat sancțiuni fără precedent împotriva țării sale, sancțiuni care amenință, dacă nu să o ruineze, cel puțin să-i slăbească mult economia și așa precară, dependentă în mare parte de veniturile de pe urma petrolului și gazelor pe care Rusia le exportă. Și ca bonus neașteptat, NATO a văzut și proasta pregătire a armatei ruse, cu strategie și tactică din al doilea război mondial, cu armament învechit, logistică și aprovizionare defectuoase și cu moralul extrem de scăzut în rândul soldaților. Ca să nu mai menționăm declarațiile occidentale din ultimele zile că președintele rus și unii comandanți militari ar putea fi urmăriți în justiție sub acuzații de crime de război, și crime împotriva umanității. Parafrazând un cunoscut proverb românesc, am putea spune „dacă nu atacau, de temut rămâneau”.

În plus, omenirea a văzut clar că nu se poate pune nicio bază pe cuvântul lui Putin. El a spus în repetate rânduri că nu va invada Ucraina, dar în final a făcut-o, dându-i  numele de „operațiune specială”. În Occident există însă o zicală: dacă merge ca o rață, dacă măcăie ca o rață și dacă miroase a rață, înseamnă că este rață. Indiferent ce nume dau oficialitățile ruse invaziei, tot invazie rămâne.

Nu cred că Putin nu s-a gândit în prealabil la posibilele consecințe ale invaziei. Nu știm dacă le-a considerat temporare, acceptabile sau nesemnificative. De fapt acest lucru nici nu are importanță. Putin a acționat așa cum l-a împins s-o facă întreaga istorie a Rusiei, mesianismul ei, complexul ei de inferioritate combinat cu cel de superioritate, nemulțumirea lui că liderii occidentali nu-i arată respectul care crede că i se cuvine ca președinte al unei supraputeri și în sfârșit experiența lui în KGB, organizație în care era răspândită ideea că dacă cineva devine problematic, îl elimini și astfel ai eliminat și problema. Toate acestea au contribuit la formarea caracterului său și la decizia de a invada Ucraina.

Și acum, încotro? Deocamdată, frontul oficial de la Moscova rămâne unit, în pofida fisurilor care au apărut în ultima vreme. Oamenii lui Putin exact asta sunt, oamenii lui. Dacă el cade, cad și ei și asta îi face să-i rămână leali. Sunt, într-un sens, muschetari moderni: toți pentru unul și unul pentru toți. Și cei care-l apără fizic, la fel. Dar un analist american, fost consilier în Departamentul de Stat, spunea recent că „securitatea lui Putin e bună și va continua să fie bună până în momentul în care nu va mai fi bună”. Poate că Putin doarme într-adevăr cu un ochi deschis, cum s-au exprimat unii. Mai are oare el încredere în cineva? În definitiv și securitatea lui Ceaușescu a fost bună, până în ziua când unul din generalii săi de încredere și-a pus piciorul în ghips. Dacă le vine și unor generali ruși ideea să facă la fel?

Putin va rămâne probabil în istorie, dar nu așa cum și-a închipuit, ca Vlad cel Mare. Pentru că indiferent cum se va încheia această „operațiune specială”, el a pierdut, chiar dacă reușește, să zicem, să facă „regime change” la Kyiv (ceea ce pare însă pe zi ce trece tot mai improbabil).  Dar, judecând după rezistența feroce a ucrainenilor, el nu va putea menține Ucraina supusă. Va fi condamnat de toată lumea, inclusiv de rușii care au și început să sufere consecințele acțiunilor sale.

Și atunci, nu ar fi avut dreptate bunica mea? La ce i-a trebuit?

Articol apărut pe LaPunkt.