Un război model…

pentru cum poate fi extins un imperiu îl aflăm în scrierea lui Sallustius Crispus intitulată semnificativ Războiul cu Iugurtha (De bello Iugurthino). Scopul aproape declarat al distinsului roman este acela de a explica în ce măsură și cum au știut concetățenii săi să includă în fruntariile Imperiului un regat nu neapărat foarte rentabil din nordul Africii, civilizându-l între statutul de provincie sau Stat clientelar, condus însă de un lider impertinent și care se credea mai mult decât era în raport cu Roma.

O sinteză a celor petrecute atunci e absolut binevenită în condițiile actuale și pentru a vedea că anumite situații nu s-au schimbat în ultimele două milenii. Mai ales când liderii belicoși tind să-și impună ambiția personală în numele poporului trimis la moarte. Indiferent de statura conducătorului: pigmeu, minor sau major.

Se pornește de la ideea că „a conduce Patria prin silnicie este primejdios… iar a te strădui în zadar și a nu dobândi altceva decât ură este curată nebunie”. Deci: viitorul lider e de dorit să se prezinte în fața electorilor cu un certificat eliberat de un birou electoral (nu neapărat permanent…)  psihiatric. „Numai dacă nu cumva îl stăpânește pe cineva pofta josnică și primejdioasă de a sacrifica onoarea și libertatea pentru puterea câtorva”; aici intervine clica aliată și sprijinitoare, căci un război nu poate fi dus de unul singur.

Iugurtha „era iute la mână și doritor de glorie militară, doritor să se arunce în primejdiile războiului și în acest fel să-și încerce norocul”. Inițial, cunoscând mentalitatea romanilor „ascultând cu foarte multă supunere și înfruntând adesea primejdiile, a ajuns în scurt timp la așa mare vază, încât era îndrăgit de ai noștri și foarte temut de dușmani”. Evidentă era perfidia celui dornic să fie ajutat fără să dea prea mult: „gândea cu totul altfel și răspundea după cum cerea împrejurarea”. Ceea ce înseamnă un politician isteț… dar până la un punct.

Au fost trimise daruri bogate la Roma astfel că  „solii obțin destulă încredere, în ziua stabilită părțile fiind primite în fața senatului”. Solii lui Iugurtha, „bazându-se mai mult pe darurile lor decât pe dreptatea cauzei, au răspuns cu puține cuvinte.”. Dar, neînțelegând că locul regatului său era în ocrotitorul Imperiu, crezându-se mai mult decât reprezenta, micul Iugurtha se hainește și este chemat la Roma să dea soccoteală. Pe moment plătește un tribun  plebeu prin a cărui „nerușinare să se pună la adăpost de orice pedeapsă și vătămare”. Spre nenorocul lui, poporul roman reprezentat în senat, cunoștea adevărul, iar dacă totuși îl dezvăluia „putea avea o mare speranță în bunăvoința  și blândețea poporului roman”. Căci, așa cum va spune divinul Vergilius mai târziu, „poporul roman a venit în lume spre a-i înfrunta pe trufași și a-i ocroti pe cei sărmani”. Numai că Iugurtha nu era nicidecum sărman, ci trufaș până la nesimțire, în asemenea măsură încât la plecare nu numai că refuză o PAX ROMANA, dar filosofează cu tupeu (nu știm dacă în sinea sa): „O, oraș de vânzare, și în curând menit pieirii, dacă-și va găsi un cumpărător”. „Vorbe” mari de lider mărunt.

În fine, caracterul îndoielnic se vădește, iar Iugurtha înlănțuit ajunge în fața lui Sulla care îl expediază la Roma lui Marius, acesta „cazându-l” în Carcer Mamertinus de unde nimeni nu a ieșit viu vreodată. S-a instaurat pacea, după care Imperiul s-a mai mărit întinzându-și binefăcătorul spirit civilizator. Ceea ce e bine de înțeles din lecția romană este că pacificarea celor mici trebuie să aducă un folos celor mari. Altminteri nu e decât pax ventorum, calmul vânturilor.

Articol apărut pe LaPunkt.