Interviu/ Raluca Alexandrescu, prodecan FSPUB: “Ţesutul social este profund minat de discursul urii, al disprețului, al intoleranței”

Multitudinea și diversitatea clivajelor și dezechilibrelor care au apărut în spațiul românesc şi european pe parcursul ultimelor secole au produs puternice reverberații asupra modului în care a fost construită și internalizată identitatea românească în raport cu identitatea europeană. Integrarea în structurile europene și transatlantice, precum și accesul la noile tehnologii, au dinamizat și au modelat modul în care este percepută identitatea românească. Cu toate acestea, faliile identitare nu au dispărut din peisajul românesc şi cel european, continuând să divizeze și să antreneze puternice antagonisme în societate.

Conf. Univ. Dr. Raluca Alexandrescu, prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Politice de la Universitatea din Bucureşti, explică pentru Europunkt, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, care este dimensiunea şi evoluţia clivajelor în spaţiul românesc şi european.

Spațiul european

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să propun ca subiect de reflecţie evoluția procesului de construire a identităţii spațiului european. Care sunt principalele momente care au adus o contribuţie importantă asupra procesului de construire a identităţii în spaţiul european?

Raluca Alexandrescu: Pentru a putea formula măcar o schiță de răspuns la această întrebare trebuie să spunem că definițiile conceptului de identitate, în spațiul european sau în alte contexte istorice și culturale, reprezintă în sine o problematică mult prea largă pentru spațiul de care dispunem.

Dacă ne raportăm însă la reperele construcției europene actuale, cred că, mai mult decât oricând, e nevoie să ne aducem aminte de fundamentele modernității politice europene, ale cărei linii filosofice de bază se conturează în secolul XVI, prin concepte esențiale echilibrului european de astăzi: toleranță, constituționalism, libertate. Puțin câte puțin, modernitatea rafinează, lămurește, construiește structura a ceea ce devine, din secolul XIX, desenul democratic european. E cu atât mai important să ne aducem aminte acum de aceste repere, cu cât contextul actual este unul de punere, iresponsabilă în opinia mea, sub semnul întrebării a ceea ce ar trebui să constituie punctul zero al procesului de construcție europeană, la nivelul valorilor politice și sociale: filosofia Luminilor, drepturile omului, Statul construit pe principiile respectului egalității în fața legii.

În mod formal, construcția europeană începe după al doilea război mondial, dar travaliul care permite demararea a ceea ce astăzi este Uniunea Europeană debutează de fapt cu vreo trei sute de ani înainte. E important să ne aducem aminte acest lucru mai ales atunci când vedem când de mare este tentația de a declara pe voci sentențioase și pline de o emfatică limitare, eșecul proiectului european. În opinia mea, privind din perspectiva mai vastă a acestui proiect – și privind de altminteri din perspectiva întotdeauna mai nuanțată a istoriei gândirii politice și a instituțiilor – rezerva prudentă este mult mai profitabilă. Mulți s-au grăbit să declare, cel puțin în ultimii treizeci de ani, ba sfârșitul istoriei și victoria universală a democrației, ba eșecul definitiv al ideii europene. Și una, și cealaltă sunt viziuni istoriciste sau utopice și se fundamentează amândouă pe abandonul prudenței raționale și informate, principiu care ar trebui să ghideze, înainte de orice altceva, fiecare analiză sau evaluare a modelelor politice contemporane sau trecute.

Consideraţi că Uniunea Europeană dispune în acest moment de o identitate uniformă la nivelul statelor membre?

Statele membre dispun de cel puțin două tipuri de identitate comună („uniformă” e un cuvânt pe care nu l-aș folosi neapărat). Primul, în termeni extrem de generali, este cel instituțional propriu-zis, conferit de aderarea la Tratatele europene, de participarea comună și reglementată la funcționarea instituțională a Uniunii. Un al doilea tip de identitate comună este cel dat de împărtășirea unor valori fundamentale comune, despre care vorbeam adineauri: sunt valorile democrației liberale, respectarea drepturilor universale ale omului, statul de drept, egalitatea în fața legii. Sunt cele două mari construcții identitare care asigură unitatea europeană.

Care sunt la ora actuală, după experiențele determinate de Brexit, ascensiunea populiștilor și atacurilor teroriste, principalele clivaje existente în spațiul Uniunii Europene?

Problema cea mai acută cred că stă în asumarea unui discurs rațional și limpede nu numai la nivelul factorilor de decizie în UE, dar și la nivelul comunităților. Ascensiunea populiștilor nu s-a confirmat în toate momentele electorale prin care au trecut diverse țări europene în ultima perioadă. E suficient să ne uităm la Olanda și Franța. Așadar, cred că principalul „inamic” pe care retorica populistă alege să-și construiască discursul, acela al „străinului” trebuie demontat cu răbdare în resorturile lui cele mai intime, care fac apel la frici și spaime iraționale. Străinul înseamnă diferența, în formele ei cele mai diverse, și este cea mai facilă cale de a scăpa de responsabilitatea unei proaste guvernări sau de a câștiga alegeri.

În ce măsură contrastul dintre Orient şi Occident produce o fragmentare a identităţii europene?

Identitatea europeană profundă se construiește, cel puțin în spațiul Europei de sud-est, din care facem parte și noi, pe o binaritate Orient-Occident. Modernitatea europeană s-a definit aici ca o „occidentalizare” încă de la începutul seolului XIX. Nu cred că trebuie să cădem însă în intepretările schematice care plasează identitatea europeană într-o situație de ruptură. Mai cu seamă venind dintr-un spațiu care, din perspectiva construirii modelului politic, trebuie încă să învețe cum să administreze această binaritate, cred că profitabil pentru imaginea pe care ne-o facem despre identitatea europeană ar fi să încercăm să ieșim din perspectiva aceasta fragmentară și să vedem tabloul de ansamblu. Așa cum încercau de altfel să o facă primii inițiatori ai „occidentalizării” în spațiul valah, boierii Golescu. Ei scriu la începutul secolului XIX despre rezistența la schimbarea de regim și la incapacitatea administrației de a impune noile reglementări: stat inexistent, autoritate politică modernă mereu umbrită sau chiar substituită de statura puternic conturată identitar a unui domnitor arbitrar ori a unor boieri venali. Regimul politic descris astfel este cu atât mai intolerabil cu cât ideea de dreptate e înlocuită cu arbitrariul ridicat la rang de lege. Funcționalitățile statului sunt puse astfel sub semnul întrebării. Acestea sunt adevăratele puncte de fragmentare pe care le observăm și astăzi și ele sunt, într-adevăr, un puternic motiv de îngrijorare.

În continuare, vă propun să analizaţi în orizont comparativ decalajul de percepţie a identităţii europene ca urmare a analogiilor şi contrastelor existente între Orient şi Occident având ca reper dimensiunea solidarităţii. În ce măsură consideraţi că această experienţă a contribuit în mod semnificativ la internalizarea de valori şi principii morale diferite în spațiul european?

Solidaritatea este îndeobște identificată cu diverse direcții și forme de agregare ale coeziunii sociale și este evocată alături de concepte înrudite, cum ar fi cel de egalitate. Teoriile democrației discută despre o legătură argumentată și direct proporțională între capacitatea indivizilor de a identifica și adopta soluții în grupuri constituite pe baza deliberării. Cu cât cultura politică a unei societăți este mai solidă, cu atât capacitatea deliberativă, procedurală, este mai pregnantă. Invers, cu cât societățile sunt mai apropiate de modelul patriarhal, cu atât indivizii sau grupurile de indivizi din interiorul acestora vor avea dificultăți mai mari în a identifica și consolida solidarități, altele decât cele „mecanice” sau – folosind un alt termen utilizat astăzi până la saturație – „tradiționale”.

Astfel, solidaritățile politice moderne ar trebui să reprezinte o tehnică de reducere a asperităților inerente, de punere într-un acord relativ a preferințelor individuale sau de grup, structurate în funcție de intensitatea acestora, dar conservând pluralismul, diferențele.

Nu numai tipul de solidaritate existent într-o societate anume poate fi un indicator pentru cultura politică a societății respective, ci și modul și contextul în care principiul solidarității este evocat. Dacă el este utilizat pentru crearea unor identități cu potențial conflictual violent și în refuzul pluralismului – eliminarea, fizică sau simbolică, unui grup social de către altul – atunci el se plasează sub semnul patriarhalismului, al șovinismului și iese din sfera democratică. Deși aparent acest tip de solidaritate face apel la identificarea unor valori comune, el reușeste să le pervertească, transformându-le în adevăruri unice și absolute. În loc să joace rolul de catalizator fertil, solidaritatea este folosită ca instrument al divizării: monedă curentă a autoritarismelor contemporane. Dacă ne uităm în spațiul european, vedem că există încă, la nivelul comunităților, o permeabilitate din păcate încă mare la tentația patriarhalistă.

Având în vedere contextul internaţional şi divergenţele existente la nivelul statelor din spaţiul european, în ce măsură consideraţi că ascensiunea populismului şi curentelor eurosceptice au frânat în mod semnificativ dezvoltarea uniformă a solidarităţii în spaţiul european?

E mai ușor să fii solidar la nivel discursiv decât practic. Frica –din nou! – este, din perspectiva comunităților politice, cea care minează poate cel mai eficient ideea solidarității. E o imagine aproape hobbesiană asupra lumii pe care populiștii, demagogii, pășuniștii de toate tipurile încearcă să o impună și să o exploateze. Agregarea pe care ei o propun nu este una bazată pe solidaritatea sau unitatea în jurul unei valori, unei idei, ci în jurul unor spaime iraționale. Spaima de străin, spaima de homosexuali, spaima de teroriști, de acum sau din trecut (aduceți-vă aminte care este elementul fondator al regimului politic instalat de Frontul Salvării Naționale în decembrie 1989!) sunt pasiunile care animă grupurile formate astfel. În plus, sub noua zodie a terorismului cotidian, societățile actuale sunt prinse în capcana unei pendulări paradoxale între solidaritatea globalizată și impersonală (umanitară) și urgența resentimentului local, inamicul solidarității civice.

În ce măsură suntem martorii apusului solidarităţii în spaţiul european? Care sunt schimbările pe care le consideraţi necesare pentru a “resuscita” dimensiunea solidarităţii în spaţiul european?

După cum spuneam înainte, am o rezervă aș zice structurală în formularea unor sentințe definitive. „Sfârșitul”, „apusul”, „dispariția” sunt categorii care, din perspectiva istoriei conceptelor sau a modelelor politice, nu-și găsesc un loc confortabil în înțelegerea dinamicilor din jurul nostru. Pe măsură ce vechile încarnări ale solidarităților par să se șteargă, altele noi apar. Nu e rost de prea mult optimism, dar nu aș tranșa nici în sensul celălalt.

Spațiul românesc

Raportându-vă la spațiul românesc, care sunt elementele specifice pe care le identificați în acest spațiu în raport cu dimensiunea clivajelor?

Cred că anumite clivaje care se vehiculează foarte mult în spațiul românesc nu sunt de fapt operaționale. Mă gândesc în primul rând la cel dintre „conservator” și „progresist”, apărut mai ales în marginea referendumului pe tema articolului 48 din Constituție. După cum arătam într-un articol publicat recent în revista 22, cred că actuala polemică în jurul articolului 48 al Constituției nu opune conservatori și progresiști. Ceea ce ni se propune este ieșirea din joc și abandonul unor puncte fixe, cum ar fi proiectul democrației liberale și căutarea unei utopice unități, un soi de Paradis pierdut al sentințelor definitive, certitudinilor absolute și controlului. Chestiunea definirii familiei este numai începutul unui șir de măsuri care combină manipulator politici publice protecționiste,  proiecte distopice de societate și măsuri pro-nataliste cu iz național-ceaușist. Îmbrăcate, toate, în mantia proteguitoare a certitudinii. Dubiul cartezian e demodat. Ni se propune, încă odată, întoarcerea la o unitate inițială, „tradițională”, deși experimentele similare ale ultimului secol (religioase, politice etc.) arată cu prisosință cât de dezastruoasă poate fi punerea lor în practică.

Care sunt cele mai pregnante clivaje pe care le identificați, în prezent, în spațiul românesc? Care sunt cauzele și evoluția acestor clivaje?

Cred că principalele clivaje sunt date de problema dezvoltării haotice, necontrolate și minate de corupție și incompetență din România ultimilor 30 de ani (dar cauzele urcă mult mai în spate, în perioada comunistă). Decalajele din cel în ce mai mari dintre veniturile foarte mari și cele la limita sărăciei. Dispariția egalității de șanse la nivel real. Acestea sunt problemele reale ale României, acestea sunt subiectele care ar trebui să-i preocupe pe politicieni și pe propagandiștii iresponsabili din spatele lor, nu falsele teme legate de cum văd unii sau alții o inventată problemă legată de definirea familiei.

Cum se poziționează România, în raport cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, după “nivelul” de solidaritate și de coeziune socială?

Dacă ne ghidăm după statistici, stăm foarte prost, lucru confirmat și de analize calitative. Buna guvernare înseamnă în primul rând capacitatea de a produce, din această perspectivă, politici publici viabile care să poată fi apoi operaționalizate, adică aplicate. Coeziunea socială ține în plus de calitatea țesutului social, or acesta este la noi profund minat, pe de o parte de decalajele din ce în ce mai mari despre care vorbeam mai sus, pe de altă parte de discursul urii, al disprețului, al intoleranței. Câtă vreme acest tip de discurs va fi nu numai tolerat, dar și încurajat (pentru că el ajută la câștigarea de alegeri și la mascarea proastei guvernări), spațiul de manevră în reconstituirea țesutului de coeziune socială va fi redus.