Cum sponsorizează UE furtul pământurilor ţăranilor români

Probabil că acest articol va trece neobservat, cu atât mai mult cu cât majoritatea celor care îl vor citi îl vor cataloga drept „marxist”, „maoist”, „comunist” şi mai ştie bunul Dumnezeu cum, intoxicaţi de propaganda subversivă care de 25 de ani a demonizat orice opinie de stânga, asociind-o cu o imagine total deformată a ceea ce a fost comunismul în România.

Nu am putut ignora însă o problemă atât de serioasă pentru societatea românească. Vă rog ca măcar pentru câteva minute să renunţaţi la orice alte referinţe trecute şi poziţionări ideologice şi să urmăriţi argumentaţia expusă mai jos.

O bancă olandeză cumpără terenuri furate din România

Articolul meu nu vine decât să extragă concluziile generale din situaţia particulară foarte bine descrisă în investigaţia jurnaliştilor Luck Dale-Harris şi Sorin Semeniuc, din EUObserver.

Cei doi prezintă felul în care o bancă din Olanda a creat un fond de investiţii care a cumpărat teren agricol pe scară largă în peste 50 de sate din România. Multe dintre pământurile achiziţionate au fost obţinute de la intermediari care s-au împroprietărit ilegal de la ţărani. Schema este relativ simplă. Cu ajutorul primarilor corupţi, intermediarii au intrat ilegal în posesia unor drepturi de proprietate. Când acestea au fost atacate în instanţă de proprietarii reali, judecătorii corupţi au dat dreptate intermediarilor. Ţăranii, mulţi dintre ei oameni bătrâni şi fără cunoaşterea sistemului juridic complicat, s-au văzut desproprietăriţi, iar intermediarii au fost liberi să vândă pământurile către fondul de investiţii.

Aparent, reprezentanţii fondului nu au avut cunoştinţă de modalitatea oneroasă prin care intermediarii au obţinut pământurile. Pe de altă parte, felul în care investitorul olandez s-a grăbit să cumpere orice parcelă de pământ scoasă la vânzare, indiferent dacă ea putea sau nu putea fi comasată, dovedeşte că în realitate pretinsa preocupare pentru legalitatea obţinerii drepturilor de proprietate şi pentru asigurarea sustenabilităţii alimentare sunt doar frumoase exerciţii de PR: obiectivul băncii olandeze nu este decât să îşi valorifice capitalul pentru a obţine cât mai simplu un profit cât mai consistent, fără ca legalitatea şi moralitatea demersului să conteze prea mult, atât timp cât el nu atrage vreo răspundere penală.

Eu doresc totuşi să trecem peste această situaţie particulară, regretabilă şi revoltătoare, şi să vedem imaginea mai largă. Abia aceasta este cu adevărat îngrozitoare şi sper eu, capabilă să vă creeze o indignare cel puţin la fel de mare ca abuzul de coloanele oficiale sau ca vina autorităţilor în tragedia de la Colectiv. Revin cu rugămintea de a vă elibera pentru câteva minute de prejudecăţi ideologice şi să vă înarmaţi cu puţină răbdare.

Câteva explicaţii din teoria economică

În producţia bunurilor sunt implicaţi trei factori: resursele naturale care urmează a fi prelucrate, munca umană necesară pentru prelucrare şi capitalul, cu diferitele sale forme, instrumentele şi utilajele utilizate în prelucrare, dar şi banii utilizaţi la răsplătirea muncii umane depuse. Fără îndoială că pentru producţia minimală de bunuri sunt necesare doar resursele naturale şi munca umană: un om cu un simplu băţ poate zgâria pământul, sădi seminţe şi culege roadele puţin mai târziu. Dar acesta este doar stadiul economiei de subzisenţă.

Pentru a produce bunuri pe scară largă şi pentru a concura cu alţi producători în secolul al XXI-lea, pentru a valorifica resursele naturale şi munca umană, capitalul este absolut necesar. Degeaba avem sute de mii de hectare şi persoane capabile şi pricepute să le muncească, dacă nu avem utilajele necesare pentru a lucra şi banii pentru a plăti specialiştii şi oamenii zdraveni, apţi pentru munca fizică acolo unde munca mecanizată nu o poate substitui. Problema României după 1989 este că deşi avea resurse naturale şi oameni apţi şi pregătiţi pentru munca fizică şi intelectuală, nu avea capitalul necesar pentru a le pune în mişcare în condiţiile economiei de piaţă. Puţinul capital acumulat de statul comunist a fost înstrăinat pe preţuri de nimic imediat după revoluţie, într-un jaf teribil. Prin lipsa acută de capital[1] se explică aparentul paradox exprimat de o sumedenie de români: „Domnule, suntem o ţară bogată, avem de toate, pământ, ape, petrol, aur, sare, românul e deştept şi uite, tot batem pasul pe loc.”

România, săraca ţară bogată, în UE

Deci, România după 1989 este o ţară abundentă în resurse naturale şi în forţă de muncă,  dar care nu reuşeşte până în 2007, anul aderării la UE, să facă rost de capital pentru a se folosi de aceste atuuri. Odată ce a aderat la UE, în virtutea libertăţilor de circulaţie a persoanelor, bunurilor şi capitalurilor, resursele naturale şi forţa de muncă din România au fost puse în legătură directă cu capitalul din statele occidentale.

Atracţia este una fantastică, pentru că aşa cum resursele naturale şi forţa de muncă nu pot fi valorificate fără capital, nici capitalul nu se poate spori dacă nu este investit în afaceri care să beneficieze de forţă de muncă şi resurse naturale ieftine. Ori în Occident, resursele naturale au fost epuizate, iar munca este extrem de scumpă. Pentru capitalurile occidentale, extinderea Uniunii Europene spre est a reprezentat deci o mare oportunitate: forţă de muncă ieftină, care a venit singură acolo unde existau salarii mai mari (acesta este unul dintre factorii care explică exodul românilor în vest) şi resurse naturale neexploatate încă, foarte aproape geografic de Occident, dar care necesită totuşi deplasarea corporaţiilor occidentale încoace (aşa se explică presiunea OMV pentru a obţine Petrom, dar mai ales dreptul de exploatare a zăcămintelor de ţiţei, demersurile Chevron pentru gazele de şist, iniţiativa Gold Corporation pentru aurul din Apuseni ş.a.).

De la 1 ianuarie 2014, odată cu liberalizarea completă a circulaţiei capitalurilor pentru România în interiorul Uniunii Europene, stipulată prin tratatul de aderare, a venit rândul terenului arabil să fie ţintit ca resursă naturală de capitalurile occidentale. Dacă până la această dată, terenul arabil putea fi doar concesionat cetăţenilor şi firmelor străine, de la 1 ianuarie 2014 aceştia au căpătat dreptul să obţină proprietatea deplină asupra pământului. Preţul la terenul arabil a explodat pur şi simplu în România încă de pe vremea când se profila această perspectivă: din 2002 până astăzi valoarea pământului a crescut de 25 de ori, deşi ea rămâne în continuare mai mică decât în vest. Investitorii din Occident se îmbulzesc practic să profite de această superofertă la o resursă esenţială, în condiţiile în care populaţia globului creşte într-un ritm susţinut, iar securitatea alimentară începe să domine preocupările strategice ale statelor avansate[2].

Este normal ca o asemenea cerere din partea capitalurilor occidentale pentru terenurile arabile din estul Europei (căci fenomenul nu apare doar în România), în condiţiile nivelului scăzut de trai de aici, să conducă la abuzuri şi infracţiuni săvârşite de oportunişti puşi pe căpătuială. Vina corporaţiilor occidentale poate să fie una juridică, dacă se fac părtaşe la aceste scheme sau doar închid ochii, chiar dacă ştiu despre ele, ori exclusiv morală, dacă prin nerăbdarea de a obţine profit nu verifică provenienţa terenurilor achiziţionate. Având în vedere că Max Weber a demonstrat magistral încă de acum un secol că esenţa spiritului capitalist este dată tocmai de planificarea raţională, riguroasă a întreprinderilor economice (şi nu, Max Weber nu era comunist!), permiteţi-mi să mă îndoiesc că investitorii occidentali nu ştiu cum sunt obţinute pământurile care le sunt vândute de intermediarii est-europeni.

Ţăranul român, colectivul comunist şi exploataţia agricolă corporatistă

Să admitem însă utopia că nu s-ar petrece nicio schemă ilegală şi că investitorul occidental, o mare corporaţie, un fond de investiţii al unei bănci etc., cumpără în mod consensual şi licit proprietăţile ţăranilor est-europeni. Este oare bine? Este oare corect?

Mai devreme sau mai târziu, toate loturile individuale ale ţăranilor reîmproprietăriţi după 1990 vor fi cumpărate de capitalurile occidentale. Aşa cum se face agricultura acum în România, fără utilaje, fără cunoştinţe, pe suprafeţe restrânse, micii producători români nu au nicio şansă în faţa marilor posesori de capitaluri din afară şi vor fi nevoiţi să îşi vândă pământurile către aceştia. Vor apărea imense exploataţii agricole în proprietate olandeză, germană, franceză, italiană, austriacă etc. care, pentru a obţine recolte tot mai mari, vor folosi aceleaşi tehnici de producţie care au umplut deja rafturile supermarket-urilor cu alimente insipide, inodore, colorate artificial.

Ca istoric, nu pot decât să surâd amar observând evoluţia agriculturii româneşti pe durata lungă a secolelor: de la marile proprietăţi ale moşierilor de până la 1921, la puzderia de loturi individuale ţărăneşti create după reforma agrară din acest an, apoi la colectivurile comuniste edificate între 1946 şi 1962 şi înapoi la micile parcele retrocedate după 1990, pentru ca acum, după 30 de ani, să revenim la moda marilor exploataţii agricole, deţinute însă în premieră de cetăţeni străine. Sunt chiar curios dacă toţi cei care au criticat pe bună dreptate comunismul că a lovit în fiinţa naţională românească prin colectivizare (cu curajul celui care atacă după ce duşmanul s-a stins din viaţă) vor lupta pentru aceeaşi fiinţă naţională românească ameninţată de o nouă colectivizare – cea corporatistă. Ori o fi cumva vreo diferenţă pentru ţăranul român, fost proprietar al lotului său, între a fi transformat în salariat al Gospodăriei Agricole Colective din Republica Socialistă România sau în salariat al Societăţii Comerciale Trade Inc. SRL din România, stat membru al Uniunii Europene, şi nu o văd eu?

Unde este vina Uniunii Europene?

Pentru a nu fi acuzat că utilizez titluri amăgitoare, voi arăta unde intervine Uniunea Europeană în toată această evoluţie. Este simplu: prin Politica Agricolă Comună, UE sponsorizează practic pe deţinătorii de teren arabil care primesc celebrele în mediul rural „subvenţii”. Acordarea acestui sprijin, al cărui obiectiv este de a ajuta agricultorii europeni în competiţia cu cei extra-europeni, ale căror produse sunt mai ieftine, se face însă după anumite criterii care îi avantajează pe marii proprietari de terenuri[3]. Practic, UE a ajuns să premieze corporaţiile care se înstăpânesc, licit sau nu, pe întinderi tot mai mari de teren arabil. Comparate cu subvenţiile acordate marilor proprietari, fondurile către micii întreprinzători rurali sunt praf în ochi: doar câţiva mici proprietari vor supravieţui, şi aceia cu rol decorativ, pentru ca oficialii europeni să îşi poată apăra obrazul în faţa opiniei publice.

În urmă cu mai mulţi ani, citeam despre „acapararea terenurilor” din lumea a treia de către marii investitori occidentali (termenul în engleză este mult mai evocator: land grab). Mă minunam atunci că în lume s-a dezvoltat această formă de neocolonialism. Nu mă gândeam totuşi că într-atât de scurt timp ea va afecta chiar România, ca stat membru al Uniunii Europene, cu largul concurs al politicilor de la Bruxelles.

De ce consider că trebuie să fim îngrijoraţi şi indignaţi de această evoluţie? Pentru că acapararea terenurilor din România şi dispariţia ţăranilor români nu este o evoluţie implacabilă căreia trebuie să îi cedăm suspinând impregnaţi de fatalism. Politica Bruxelles-ului ar putea fi schimbată astfel încât să nu mai sprijine neloial marile exploataţii (şi UE să se facă astfel părtaş indirect la abuzuri precum cele semnalate prin investigaţia lui Dale-Harris şi Semeniuc), ci să ajute real la transformarea ţăranilor în mici fermieri producători de alimente sănătoase. Fondurile pentru proiecte prin diferite programe operaţionale nu sunt suficiente. Pe lângă acestea ar fi necesară încurajarea băncilor pentru a finanţa şi întreprinderile în această ţară (şi nu doar consumul), diminuarea ajutoarelor pentru marile corporaţii şi redistribuirea banilor către micii întreprinzători, noi reglementări privind produsele alimentare, astfel încât micii fermieri să aibă şanse mai mari pentru a-şi vinde producţia, crearea unui mediu mai favorabil pentru asocierile de mici producători.

Pentru moment însă, prin actuala Politică Agricolă Comună, Uniunea Europeană nu face decât să încurajeze manifestarea capitalismului sălbatic în estul Europei şi toate abuzurile asociate lui, gândind că se poate disculpa foarte simplu arătând cu degetul către corupţia din regiune. Ei bine, nu este vinovat doar cel care se vinde, ci şi cel cumpără şi mai ales cel care creează cadrul instituţional şi care permite ca tranzacţiile oneroase să se producă.

Acum că am terminat ce aveam de spus, aştept invectivele de „comunist” şi „rusofil” din partea progresiştilor care sunt prea ocupaţi să deplângă răul făcut ţărănimii de vechiul regim pentru a mai vedea cum ultimele rămăşiţe ale acesteia sunt distruse sub actualul regim.

P.S. Acest articol a fost scris înaintea desemnării domnului Cioloş ca premier şi nu are intenţia de a aduce atingere imaginii sale. Dimpotrivă, activitatea sa din poziţia de comisar european pentru agricultură a demonstrat o preocupare constantă pentru apărarea şi sprijinirea micului fermier, reflectată în aşa-zisă „reformă Cioloş” a Politicii Agricole Comune. Din nefericire, măsurile introduse sunt insuficiente şi, pe alocuri, vor avea efecte perverse: de exemplu, introducerea plăţii redistributive, care îi ajută cel mai mult pe fermierii cu suprafeţe exploatate între 5 şi 30 ha, va accelera procesul de înstrăinare a loturilor sub 5 ha. Fără un alt sprijin special în acest sens, fermierii mici şi mijlocii nu vor putea concura însă cu marile companii pentru procurarea acestor loturi.

[1] Şi nu prin autoblamările abil induse subversiv cum că românul este hoţ, puturos, corupt ş.a. Dacă românul ajunge să fie aşa, în cele din urmă, este pentru că, în absenţa capitalului pentru valorificarea resurselor şi priceperii de care dispune, el ajunge să se zbată în sărăcie şi în lipsuri, aprigii duşmani ai moralităţii şi recunoscute generatoare de vicii.

[2] Un exemplu concludent este RP Chineză.  După 2000, ea s-a arătat dispusă să sprijine financiar Kievul, cu condiţia să îi fie concesionate mari suprafeţe din excelentul teren agricol din sudul Ucrainei. Un bun rezumat al acestor demersuri, la nivelul lunii decembrie 2014, în caseta de la pagina 5 a studiului „The Corporate Takeover Of Ukrainian Agriculture”, publicat de Institutul Oakland.  Planurile chineze de preluare a terenurilor agricole din Ucraina s-au prelungit şi după izbucnirea conflictului din Donbass, chiar dacă ele ar putea duce la deteriorarea relaţiilor cu aliatul de la Kremlin. De altfel, China nu se dă în lături să închirieze pământ şi în Rusia: în august 2015 a izbucnit un scandal atunci când s-a aflat că autorităţile din regiunea rusă Trans-Baikal doresc să concesioneze companiei chinezeşti Huae Xinban 300000 ha teren arabil, pe o perioadă de 49 de ani, la un preţ anual de 5 dolari pe hectar (vezi „China finishes Putin”, articol publicat de agenţia ucraineană Unian pe 13 august 2015).

[3]  De exemplu, schema de plată unică pe suprafaţă (SAPS – Single Area Payment Scheme) este acordată nediscriminat la hectar, indiferent de suprafaţa deţinută. Pentru anul 2015 de pildă, suma este de 77,08 euro la hectar, ceea ce înseamnă că un fermier care deţine 50 ha primeşte 3854 euro, în timp ce o corporaţie care deţine 21000 ha (ca fondul de investiţii al băncii olandeze) primeşte 1618680 euro. Cum în agricultură însă costurile de producţie nu diferă foarte mult în funcţie de suprafaţa exploatată, acordarea nediscriminată a „subvenţiei” înseamnă avantajarea neloială a marilor producători. Noile măsuri introduse în Politica Agricolă Comună nu au rezolvat încă această problemă.