Putin a fost învins

Iniţial, intenţionam să adaug un semn de exclamare titlului acestui articol. Iată, marele sforar care îl păcăleşte mereu pe Obama, Superman-ul care îi strânge de gât pe terorişti, se vede în sfârşit neputincios în faţa unui NATO hotărât să îşi apere spaţiul aerian! În realitate, nu este nimic spectaculos în eşecul usturător pe care îl reprezintă pentru Vladimir Putin doborârea unui avion de vânătoare rusesc de către forţele aeriene turce în apropierea graniţei dintre Turcia şi Siria.

Aşa cum anticipam în articolul meu din 15 octombrie, „Vladimir Putin: marele sforar sau marele păcălici?”, preşedintele rus, obligat să disloce trupe în Siria pentru a scăpa de consecinţele dezastruoasei intervenţii din Ucraina, se confruntă acum cu toate neajunsurile unui act atât de riscant. Printre acestea, notam la vremea respectivă transformarea Rusiei în „inamicul numărul unu al musulmanilor sunniţi din întreaga lume. Acest lucru nu înseamnă doar ISIS şi radicali din numeroase organizaţii teroriste, dar şi state importante precum Turcia, un partener cheie în Marea Neagră, şi Arabia Saudită, cel mai important finanţator din lumea arabă”.

Primul eşec pe această linie a fost reprezentat de zădărnicirea eforturilor Rusiei de a adânci diferendul dintre Arabia Saudită şi aliatul ei tradiţional, SUA. Al doilea eşec a fost atacul ISIS asupra unei aeronave de linie ruseşti, care s-a soldat cu moartea a 224 de cetăţeni ruşi. Al treilea eşec, cel mai usturător de altfel, este reprezentat de doborârea de către Turcia a avionului de vânătoare Su 24, în provincia Hatay, urmată de uciderea de către rebelii turkmeni din zonă a echipajului şi de distrugerea unui elicopter rusesc care pornise în căutarea acestora.

Acest eşec este extrem de greu de înghiţit de Vladimir Putin pentru că are multiple consecinţe nefaste.

Prima, cea mai evidentă, foarte gravă, dar totuşi cea mai puţin îngrozitoare, este răcirea totală a relaţiilor cu Turcia. Ankara era un partener cheie pentru a închide occidentalilor Marea Neagră, acel flanc sudic unde Rusia a fost mereu vulnerabilă de la Războiul Crimeei din 1853-1856 încoace, şi pentru a le bloca accesul la resurse energetice, altele decât cele controlate de Moscova. Putin fie dă înapoi (ceea ce va conduce la ridiculizarea pretenţiilor sale de Superman), fie va pierde una dintre piesele esenţiale ale jocului său geopolitic.

A doua, şi mai gravă, este aceea că NATO se dovedeşte foarte unită. După atentatele de la Paris, Franţa (în prim plan, căci în plan secund era evidentă şi poziţia Germaniei, exprimată însă prin vocea preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker) susţinea crearea unei coaliţii împotriva ISIS în care Rusia urma să joace un rol de primă mână (în pofida diferendelor privind Ucraina). Putin jubila la ideea că reuşeşte să iasă din izolarea internaţională şi să separe binomul franco-german de SUA, ba mai mult, aşteptând întrevederea cu Hollande, deja le transmitea ordine generalilor săi să îi primească bine pe „prietenii” şi „aliaţii” francezi. După ziua de ieri, vizita lui Hollande a fost suspendată, iar poziţia NATO, stabilită la reuniunea de urgenţă convocată de Turcia, este lipsită de orice echivoc: NATO susţine cu fermitate Ankara în diferendul acesteia cu Moscova.

A treia, de departe cea mai gravă, este zdruncinarea tot mai gravă a Potemkiniadei pe care Vladimir Putin o prezintă în fiecare zi poporului său. Oare cât de mult poate suplini propaganda de la Kremlin lipsa acută de succese a politicii externe ruse, din realitate? Vladimir Putin le-a promis cetăţenilor săi că prin intervenţia din Siria le va aduce securitate. Rezultatul? 224 de ruşi decedaţi într-un atac terorist, închiderea unor destinaţii turistice extrem de populare în Rusia, precum Turcia şi Egiptul, animozitatea vecinilor din apus, eventualitatea tot mai apropiată a unui război cu NATO. Toate acestea pe fondul unei crize economice tot mai grele.

Vladimir Putin a jucat mereu la bluf. Întotdeauna, şi faţă de Occident, şi faţă de propriul popor, a încercat să pară mai puternic decât este în realitate. Lovit în două zone aflate tradiţional în sfera de influenţă rusă, Ucraina şi Siria, a intervenit tardiv şi mimând de fiecare dată o forţă pe care nu o are: nu a reuşit să salveze mai nimic, ci doar să îşi creeze noi duşmani. A sperat că prin intervenţiile sale şi prin alte acte provocatoare, precum survolarea neautorizată de nenumărate ori a spaţiului aerian al NATO, va demonstra lipsa de coeziune şi de putere reală a Alianţei Nord-Atlantice. Doborârea de ieri a avionului de vânătoare de către forţele aeriene ale Turciei, important stat membru NATO, semnifică cum nu se poate mai clar eşecul unei politici externe conduse prea des după principiile jocului la cacealma.

Pentru ca Putin să fie consecvent politicii care l-a consacrat pe nedrept ca cel mai influent om din lume, ar trebui să ordone atacarea Turciei. Însă nu îşi permite să o facă şi să înfrunte NATO. Nici măcar nu îşi poate permite să fie multă vreme supărat pe un partener cheie precum Turcia. Prin neputinţă şi conştientizarea eşecului se explică de fapt furia preşedintelui rus, afişată în interviul pe care l-a acordat la Soci.

Putin a fost învins.