Unde este limita dintre dreptul la viaţa privată, interesul public şi dreptul la liberă exprimare? Interviu cu judecătorul Cristi Danileţ, membru CSM – Partea a II-a

Poate difuza cineva imaginile înregistrate cu noi în timp ce ne relaxăm în curtea propriei case, fără acordul nostru? Dar pe cele filmate atunci când ne aflăm la restaurant? Este Facebook-ul spaţiu public sau privat?

Judecătorul Cristi Danileţ, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a răspuns acestor întrebări şi multor altora pentru Europunkt, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea.

Publicăm astăzi continuarea acestui interviu, în care Cristi Danileţ analizează relaţia complicată dintre dreptul la viaţa privată şi cel la libertatea de exprimare.

În ce măsură dreptul la respectarea vieţii private şi de familie a unei persoane poate intra în conflict cu dreptul la liberă exprimare?

Uneori lucrurile nu sunt ceea ce credem noi că sunt. Aşa este şi cu libertatea, noţiune pe care o folosim des, dar fără a înţelege conceptul de libertate. La fel este şi cu viaţa privată, prezentă peste tot în jurul nostru, dar pe care refuzăm să o vedem sau acceptăm dintr-o curiozitate bolnăvicioasă, uneori, explicabilă cel mult prin trecutul nostru, când spionarea extinsă era ceva specific comuniştilor şi securităţii. O să explic mai jos.

Libertatea nu este negociabilă. Ea desemnează posibilitatea pe care o are o persoană de a face tot ceea ce nu dăunează altuia. Or, tocmai ca un altul să fie protejat, există reguli clare cu privire la conţinutul şi limitele a ceea ce numim „libertate de exprimare”. Pe scurt, libertatea de exprimare nu înseamnă că poţi spune orice, oriunde, despre oricine şi oricând. Ea nu este un drept absolut, ci trebuie exercitată numai dacă nu se încalcă anumite drepturi ale altor persoane. De exemplu, nu poate fi invocată libertatea de exprimare pentru a se divulga secrete de stat ori de serviciu, pentru a se dezvălui aspecte nepublice din dosarele aflate pe rolul organelor judiciare, pentru a fi influenţată justiţia, ori pentru a fi insultate sau calomniate persoanele – o spune în mod clar art. 10 para. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar aplicarea acestor dispoziţii este obligatorie. Respectarea limitelor arătate nu înseamnă, nici pe departe, cenzură – aşa cum spun unii care doresc să se sustragă oricăror responsabilităţi pentru invectivele adresate prin intermediul mediei clasică sau social mediei (bloguri, Facebook etc). Ci depăşirea lor înseamnă abuz, iar comiterea unui abuz înseamnă încălcarea unor drepturi, nicidecum exercitarea unor libertăţi.

Vă dau un exemplu: ca jurnalist poţi critica un judecător că pronunţă o hotărâre discutabilă (dar, din motive care ţin de separarea puterilor publice, acest lucru nu este permis unui ministru ori preşedintelui ţării, şi sublinez asta). Dar nu poţi spune despre el că este „corupt” doar pentru că nu îţi place acea hotărâre. Asfel, dacă în privinţa politicienilor limitele criticii sunt mai largi, defăimarea judecătorilor nu este acceptabilă de CEDO (hotârârea Prager ş.a. vs Austria, 1995).

Cât despre presă, afirm că fără presă liberă e imposibil să existe o democraţie, însă presa trebuie să fie primul instrument care nu doar apără drepturilor omului, ci le şi respectă. Or, în prezent, o parte a mass-mediei româneşti este aservită politicului sau oamenilor de afaceri cu mari probleme penale, ceea ce face din unii ziarişti nişte ostaşi fideli într-un conflict împotriva instituţiilor democratice şi chiar împotriva populaţiei. De fapt, nici nu mai pot spune despre acea parte a presei că ar face jurnalism, ci ea se ocupă de terorism media.

Aşadar, să luăm aminte: este posibil să spui ceea ce crezi despre o persoană fără să îi ataci familia, să îi batjocoreşti numele, să iei în derâdere modul în care arată sau să il înjuri. O poţi face la modul profesionist contestându-i faptele. Până la urmă, oamenii sunt diferiţi: unii sunt mai scunzi, alţii mai înalţi, unii mai graşi, alţii mai slabi, unii poartă mustaţă, alţii nu, unii sunt blonzi, alţii bruneţi, unii au doua prenume, alţii doar unul – în viaţă nu eşti obligat să faci pe placul nimănui, ci ai tot dreptul să îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei, iar ceea ce ţi s-ar putea imputa sau critica este doar conduita pe care unii o cred inadecvată. Or, asta se poate face într-un mod civilizat, aducându-se argumente factuale. Ştiţi cum se spune: atunci când dispar argumentele factuale încept atacurile personale. Din păcate, televiziunile noastre şi facebook-ul abundă de asemenea atacuri. Paradoxal, dacă atragi atenţia celor care le lansează, ei îţi vor replica că le atingi libertatea de exprimare – adică ei au voie să te critice, dar tu nu ai voie să îi critici că te critică. Se pare că libertatea de exprimare funcţionează într-un singur sens: atunci când îţi baţi joc de altul. Asta spune multe despre logica şi cultura pe care o au unii ce ies în spaţiul public doar pentru că au în faţă o cameră de filmat sau o tastatură şi acces la internet.

Ceea ce am spus mai sus vizează interferenţa dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, care este un alt drept personal, ca şi cel la viaţă privată. Or, aceleaşi lucruri le-aş putea spune şi despre interferenţa dintre libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată. După cum am arătat anterior, acesta din urmă desemnează dreptul fiecărui individ de a nu fi dezvăluite elemente ale vieţii sale personale. De aceea trebuie să existe garanţii împotriva privirilor indiscrete. Cu alte cuvinte, viaţa privată este bazată pe dreptul la secret, ceea ce înseamnă că orice individ este protejat cu privire la două categorii de acţiuni: investigaţii de orice fel cu privire la viaţa sa privată, fie că e vorba de cele ale statului (de aceea există reguli speciale cu privire la percheziţii, ascultări telefonice, urmărirea de vehicule), fie că e vorba de cele făcute de presă; şi dezvăluiri ale informaţiilor privind viaţa privată.

Cum poate fi protejat dreptul la respectarea vieţii private în mediul online, având în vedere faptul că încălcarea dispoziţiilor din Codul Civil şi din jurisprudenţa internaţională poate fi realizată prin intermediul anonimatului?

În primul rând, trebuie să conştientizăm că acela care este pe internet şi comite o ilegalitate este tratat la fel cu cel care este pe stradă şi comite o ilegalitate. Or, cel aflat pe stradă poate să se ascundă ori poate fugi, dar în cele din urmă este descoperit. La fel se întâmplă şi pe internet – care nu este un spaţiu virtual, precum cel construit pentru a vâna pokemoni, ci este un spaţiu real, numit „mediu on line” – şi în care identitatea oricărei persoane care se conectează poate fi descoperită. Ca urmare, fie că suntem în mediul fizic, fie că suntem în mediul online, legile trebuie respectate. Reţineţi, deci, că anonimatul nu apără pe nimeni de responsabilitate.

Sunt bloguri sau conturi de youtube ori de Facebook create special pentru atacuri online – este ceea ce se cheama cyberbullying. Vă reamintesc de un proces celebru în care un jurnalist care a postat un filmuleţ porno implicând un politician a fost obligat să îi plătească acestuia 20.000 euro drept despăgubiri (Dosarul nr. 10437/3/2010* rejudecat definitiv la Curtea de Apel Bucureşti în anul 2015). Aceste conturi ori site-uri pot fi blocate de victimele atacurilor şi raportate la adminstratorii acelui serviciu. La fel, pot fi raportate fotografii utilizate pe reţelele de socializare, dacă ele sunt protejate de drepturi de autor. Evident, autorii defăimărilor sau dezvăluirilor nepermise pot fi acţionaţi în judecată civilă pentru a li se cere daune materiale pentru pagubele morale produse.

Mai mult, în cazul blogurilor şi site-urilor care permit comentarii la postări, există o decizie a Marii Camere a CEDO care a stabilit că pentru defăimările aduse de comentatori, este răspunzător pecuniar administratorul site-ului respectiv (hotărârea Delfi AS vs Estonia, 16 iunie 2015). De asemenea, există o decizie a Curţii Europene de Justiţie de la Luxembourg care permite utilizatorilor internetului să ceară unui motor de căutare ştergerea linkurilor către site-urile unde se găsesc informaţii defăimătoare despre ei (hotărârea Google Spain SL, Google Inc. vs Agencia Española de Protección de Datos, 13 mai 2014) – dar, atenţie, asta nu înseamnă ştergerea site-urilor respective!

În ce măsură poate fi limitată violarea vieţii private de către reprezentanţii mass media?

Viaţa privată a devenit azi subiect nu numai pentru presa de joasă factură, ci şi pentru mulţi care folosesc internetul şi care se cred la adăpostul unui ecran al laptopului. Ei bine, nu este deloc aşa. Viaţa este despre responsabilitate, iar drepturile protejează şi pe ceilalţi. Or, asta înseamnă o anumită cultură care se rezumă la respectul alterităţii: indiferent cât de antipatică ne este o persoană, dezvăluirea aspectelor de viaţă privată a sa sau insultarea (defăimarea prin injurii) ori calomnierea (acuzaţii nefondate despre comiterea unor fapte ilicite) este interzisă. În special o presă sănătoasă trebuie să fie o condiţie de exercitare a libertăţii de exprimare. Iar libertatea de exprimare nu înseamnă nicidecum libertatea de a înjura, asta trebuie să fie o evidenţă.

Eu urmăresc cu atenţie spaţiul media şi constat că, deşi aparent trusturile de presă se obligă să respecte o anumit decenţă, aceasta nu se întâmplă. De exemplu, o parte din jurnalişti fac parte din organizaţii media care însă nu au funcţionabil un comitet disciplinar sau măcar etic. Toate televiziunile au un cod deontologic care se rezumă la un fişier conţinând cuvinte, postat pe internet, rareori respectat. Consiliul Naţional al Audiovizualului este o instituţie publică care ar fi trebuit să aibă grijă de sănătatea informaţiilor transmise de radio şi televiziuni, însă din cauza luptelor interne de acolo şi acapărării politice a acestei instituţii, s-a ajuns ca ea să devină, în fapt, un complice, dacă nu chiar coautor la dezastrul la care s-a ajuns în momentul de faţă cu privire la respectarea drepturilor omului în România. În felul acesta, generaţii întregi sunt afectate şi greu mai poate fi remediat ceva.

Dar, oricum, trebuie să ne conformăm unor reglementări naţionale şi internaţionale. Unele privesc în mod special jurnaliştii. Astfel, în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003 din 1993 cu privire la etica ziaristică şi Rezoluţia nr. 1215 din 1993 a Comitetului Miniştrilor, aplicabile în România conform Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 1215 din 1993 şi a Senatului nr. 32 din 1994, se specifică că trebuie respectat dreptul cetăţenilor la viaţă privată; persoanele care deţin funcţii publice au dreptul ca viaţa lor particulară să fie apărată, cu excepţia acelor cazuri în care viaţa lor particulară are un efect asupra vieţii publice; faptul că o persoană deţine o funcţie publică nu înseamnă că poate fi privată de dreptul la viaţa particulară.

Între dreptul la respectarea vieţii private şi libertatea de expresie trebuie menţinut un echilibru, care este amplu ilustrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, într-o decizie recentă, Curtea de la Strasbourg reaminteşte că filmarea de către poliţie a momentului arestării unei persoane şi transmiterea înregistrăriii către mass-media pentru a fi difuzată constituie o încălcare a vieţii private, chiar dacă este vorba de un ministru (hotărârea Popovi vs Bulgaria, 2016). Anterior, chiar România fusese condamnată pentru că poliţiştii au permis mass-media să filmeze suspectul aflat la sediul poliţiei (hotârarea Toma vs România, 2009). Tot astfel, statul nostru a fost condamnat pentru că organele judiciare au permis scurgerea de informaţii dintr-un dosar aflat în faza de urmărire penală, inclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice şi publicarea lor în presă (hotărârea Căşuneanu vs România, 2013). Curtea de la Strasbourg a stabilit că difuzarea fotografiei unei persoane aflată în cursul unei investigaţii penale este permisă doar dacă acea persoană se sustrage urmăririi şi se solicită ajutorul populaţiei pentru a o prinde (hotărârea Khuzin ş.a. vs Rusia, 2008) sau dacă fotografia persoanei este deja cunoscută publicului şi nu pune în discuţie viaţa sa privată (hotârărea Pipi vs Turcia, 2009). În alt caz s-a stabilit că jurnaliştii se fac vinovaţi de încălcarea vieţii private în caz de urmărire pe stradă a unei persoane pentru captarea de imagini sau interviuri, persoană chemată ca martor la organele de urmărire penală şi despre care presa a prezentat informaţii din care publicul a înţeles că ea ar fi suspect (hotărârea A.C. vs Norvegia, 2009).

Există la noi în ţară procese cu familii de artişti, ea vedetă TV şi el cântăreţ, câştigate de acestea, prin care ziarul a fost obligat să înlăture pozele care ţine de viaţa de familie (Dosar 8460/2/2008 la Curtea de Apel Bucureşti). Amintesc şi de procesul în care am fost implicat: este vorba de sanţionarea unui tabloid în care au apărut fotografii cu mine şi fiica mea, în timp ce eram pe stradă sau în curtea blocului (Dosar 12327/3/2014 la Curtea de Apel Bucureşti).

Sub nicio formă adresa de domiciliu a unei persoane nu poate fi dată publictăţii, ea fiind o dată cu caracter personal fiind inclusă, deci, în sfera vieţii private. Apoi, dacă sunt fotografi care şi-au protejat operele potrivit drepturilor de autor, acestea nu pot fi descărcate şi vândute sau distribuite. Nu are importanţă că acele fotografii se găsesc deja pe internet sau că cel care le descarcă nu le vinde mai departe.

În finalul interviului, spuneţi-ne dacă sunt reguli speciale pentru minori şi protecţia lor atunci când acest drept vine în concurs cu libertatea de exprimare.

Copiii trebuie ocrotiţi în mod special, fiind consideraţi ca parte dintr-o categorie vulnerabilă. De aceea, abordarea lor de către străini sau de către presă trebuie făcută numai în anumite condiţii. De exemplu, simpla invitare prin telefon sau internet a unui minor sub 13 ani la o partidă de sex constituie infracţiune. Tot astfel, folosirea minorilor pentru producerea de materiale pornografice (filme, fotografii, afişe etc), deţinerea de filme porno cu minori sau descărcarea lor sunt infracţiuni. Evident, ca şi în cazul adulţilor, publicarea sau difuzarea de fotografii cu minori este interzisă – amintesc de un caz soluţionat de CEDO cu privire la sancţionarea unui jurnalist care a publicat fără acordul părinţilor fotografia unui nou-născut aflat în maternitate (hotărârea Reklos şi Davourlis vs. Grecia, 2009) şi un alt caz în care statul a fost condamnat pentru că furnizorul de servicii a refuzat să dezvăluie identitatea unei persoane căutate pentru postarea, pe un site matrimonial, a unei reclame de natură sexuală în numele unui minor (hotărârea K.U. vs Finlanda, 2008).

Uneori copiii sunt invitaţi în emisiuni radio şi tv. Consiliul Naţional al Audiovizualului a stabilit nişte reguli în această privinţă, a căror nerespectare pot atrage sancţionarea postului TV. Când copiii au până în 14 ani, ei pot participa în astfel de emisiuni numai dacă există exprimat în scris acordul lor şi al părinţilor, afară de evenimentele culturale şi competiţiile sportive.

Alteori copiii au legătură sau sunt implicaţi în comiterea unor infracţiuni. Legea îi ocroteşte în mod special, în funcţie de vârstă. Când copilul are vârsta sub 14 ani nu este voie să se dezvăluie numele celui bănuit de comiterea unei infracţiuni sau a celui care este martor; dacă minorul este victima unui abuz sexual, fizic sau pishic nu se poate dezvălui numele său, iar în cazul altor infracţiuni, declaraţiile şi imaginile pot fi difuzate numai dacă există acordul copilului şi al părinţilor. Când copilul are vârsta între 14 şi 16 ani: dacă este victimă sau suspect un reportaj, ştire sau dezbatere cu minorul poate fi făcută numai dacă el şi părinţii îşi dau consimţământul în scris, un părinte este lângă el şi dacă, fiind suspect, are şi avocat. Când copilul are vârsta între 16 şi 18 ani, dacă este suspect este nevoie de consimţământul său şi prezenţa avocatului, iar dacă este victimă trebuie să îşi dea  acordul însă, la cerere, se va evita dezvăluirea identităţii sale.

Citeşte partea I a interviului, apărută în Europunkt miercuri, 27 iulie, aici.