Uitarea, frica şi euroscepticismul

Marţi, la Bruxelles, secretarul american de stat John Kerry a susţinut un discurs mobilizator în care a subliniat importanţa unităţii Europei şi a parteneriatului transatlantic pentru securitatea şi prosperitatea europeană, dar şi mondială.

Din discursul lui Kerry, prezentat mai pe larg aici, nu voi prelua decât două citate:

• „Gândiţi-vă la prosperitatea creată în Europa, gândiţi-vă la cât de paşnic a fost în stare să trăiască Europa, gândiţi-vă la creşterea calităţii vieţii în Europa, gândiţi-vă la ce a realizat Europa în aceşti 70 de ani, ridicându-se din cenuşa războiului! Este una dintre marile poveşti din istoria umanităţii şi trebuie tratată cu respect şi astfel trebuie spusă. Dar nu am auzit să fie spusă astfel.”
• „Adevărul este că nu există modalităţi simple pentru a rezolva aceste anxietăţi, dar vă spun că există un punct logic de unde să pornim – să ne aducem aminte cine suntem, pentru ce luptăm şi alături de cine luptăm.”

Uitarea

Este puţin ironic faptul că un secretar de stat al SUA este cel care pune punctul pe i, chiar în centrul Uniunii Europene.

Europenii pur şi simplu ignoră succesul pe care l-au repurtat în cei 70 de ani în care, în mare parte datorită Uniunii Europene, pacea şi prosperitatea (sau măcar absenţa lipsurilor) au fost cuvintele de ordine din Europa. Confruntaţi cu problemele unei noi conjuncturi istorice, înspăimântaţi de noile ameninţări aduse de globalizarea tot mai accelerată, europenii deopotrivă eurosceptici şi eurofili încep să ridice tot mai multe semne de întrebare asupra viabilităţii UE şi să uite o istorie recentă pe care aş descrie-o – poate acum o să râdeţi, dar viitorul cred că îmi va da dreptate – drept glorioasă.

De la eurosceptici, nimeni nu poate avea aşteptări să se uite în acest trecut pentru a-i recunoaşte meritele – unii nu o fac din interes meschin, cei mai mulţi însă doar din necunoaştere şi dintr-o suspendare nesănătoasă exclusiv în prezent.

În schimb, eu unul sunt dezamăgit de eurofilii care în această luptă pentru a sădi speranţa în sufletele oamenilor nu recurg în mod legitim la aducerea aminte. Sunt întru totul de acord cu John Kerry: nici eu nu am mai auzit demult liderii europeni spunând povestea Uniunii Europene aşa cum ar trebui spusă, cu curajul şi cu dezinvoltura pe care îl oferă rostirea adevărului. Timoraţi de provocările aparent insurmontabile, presaţi de opiniile tăioase, dar cel mai adesea gălăgioase şi demagogice ale liderilor eurosceptici, fruntaşii eurofili stau mai degrabă în defensivă şi cad în aceeaşi preocupare exclusivă pentru prezentul îngust.

Am convingerea că a ne împotmoli mereu în războiul de uzură pe marginea crizei migraţiei, a Brexitului, a austerităţii – pe scurt, pe marginea cotidianului – este cel mai eronat lucru posibil.

Europenii ar trebui să discute mai mult şi cu toată sinceritatea despre ceea ce au fost, ceea ce sunt şi ceea ce vor să fie. Europenii trebuie să discute mai mult despre identitate şi despre încredere.

Europenii trebuie să se uite mai mult în trecutul Uniunii Europene şi să înţeleagă că, dacă au reuşit împreună în ultimii 70 de ani în situaţii cu mult mai dificile decât cea actuală – să ne aducem aminte doar de grozăvia distrugerilor din războiul mondial sau de pericolele tranziţiei din anii ’90 – atunci nu au de ce să se teamă că vor eşua de acum înainte.

Frica

Până acum am mers pe firul uitării ca piedică în faţa unităţii europene, desfăşurat cu atâta clarviziune de John Kerry.

De acum înainte, îl voi lega în mănunchiul discuţiei şi pe acela al fricii.

Da, pe lângă problema uitării, Europa astăzi suferă de frică!

Europenilor le este frică de mersul istoriei, punctat de globalizare şi de accelerarea ritmului vieţii. Europenilor le este frică de fenomene noi, generate de tehnologia tot mai avansată care a micşorat spaţiile şi a comprimat timpul – de migraţie, de inegalitatea crescândă în sânul propriilor societăţi, de terorism, de crima organizată, de dispariţia locurilor de muncă din industrie, cu care suntem atât de familiari şi de apariţia unor noi profesii.

Frica este absolut normală şi justificabilă, reacţia în faţa fricii este însă cea care poate fi supusă unei judecăţi severe.

Ce vom face?

Ne vom întoarce, aşa cum susţin euroscepticii, spre trecutul statelor naţionale dinainte de al doilea război mondial, care are singurul avantaj că a fost deja trăit o dată şi, prin urmare, este mai puţin înspăimântător? Ne vom îmbăta cu iluzia că revenind la structurile politice construite acum două secole, restrânse şi perimate, vom face să dispară globalizarea şi toate provocările ei? Suntem atât de naivi încât să credem că problemele globale care afectează Europa mai pot fi gestionate la nivel naţional?

Sau vom fi curajoşi şi depăşindu-ne teama de a păşi în necunoscut, vom căuta creativ soluţii noi pentru probleme noi? Vom înţelege oare că doar împreună putem face faţă provocărilor secolului XXI şi că doar de noi, europenii, depinde să transformăm migraţia într-o sursă de noi energii sau să preschimbăm rata tot mai rapidă a reproducerii capitalului, dintr-o sursă de inegalitate, într-un izvor de prosperitate generală?

Uniunea Europeană este departe de a fi perfectă. Dar ea este singurul instrument adecvat pe care europenii îl pot folosi pentru a face faţă provocărilor globale din prezent şi din viitor. Un asemenea instrument nu se aruncă la gunoi, aşa cum susţin euroscepticii, pentru că uită şi pentru că se tem, ci se perfecţionează cu imaginaţie şi cu migală.