Să râdem cu Doi şi-un sfert, Dragnea, Băsescu şi, în general, cu România!

Marele pericol prin care trece România este că lumea nu mai ştie să facă haz relaxată. De caterincă ieftină şi plină de ură împotriva duşmanului X şi inamicului Y suntem suprasaturaţi, e clar, dar amuzamentul acela sănătos, cuminte, detaşat a dispărut de mult.

În ultimele şase luni România a trecut printr-un război civil (şi trece încă) ceva de speriat. Încrâncenarea e maximă. Dacă la nivel înalt se mai produc armistiţii, înţelegeri, realinieri etc., între oamenii de rând pas să vezi aşa ceva. Invective gârlă, suspiciuni pe rupte, block-uri pe facebook cât cuprinde. Dacă toate comentariile aprinse din social media ar lăsa vânătăi, pe hartă, în locul României, ar fi o gaură neagră.

După ce o vreme m-am prins şi eu în jocul ăsta plin de cucuie, m-am oprit. M-am tras puţin în lături, m-am scuturat de praf şi de sudoare, i-am înjurat scurt din colţul gurii pe toţi, de la corupţi la corupători, de la baroni la multinaţionale, de la securişti la agenţii ruşi sau sorosişti şi am zis că, dacă îmi mai rămâne timp la finalul zilei, poate mă mai uit la războiul-circ ca să mă amuz.

Liniştit, fără să vreau să câştige nimeni… Cum nici eu nu câştig nimic din tot tămbălăul ăsta, fiind furat şi de partide (asta e evident, cred), şi de servicii (vezi tot mai clarele afaceri murdare în care sunt implicate) şi de multinaţionale (care nu îşi plătesc impozitele cot la cot cu plăvanii de români).

Eh, şi uite prima sursă de amuzament copios: tărăşenia întreagă cu Doi şi-un sfert, Dragnea, ANAF etc.

Am râs în hohote când am văzut că mulţi dintre cei care tunau şi fulgerau că DGIPI este profund nedemocratic şi face poliţie politică, îşi freacă pumnii de bucurie şi îşi ascut cuţitele acum că un dosar secret al faimosului serviciu, făcut public printr-o scurgere de altfel îngrijorătoare de informaţii, dă în Dragnea, Daddy de Teleorman.

Am râs şi mai copios când am văzut două lucruri: că dosarul data din 2011 şi că, în ciuda lui, nu s-a materializat nimic penal.

Ce deduc eu de aici?

Păi în speţa asta deduc că, într-o vreme de tristă amintire, în care preşedinte era Traian Băsescu, un serviciu care nu ar fi trebuit nici să existe, darămite să facă asta, stătea să îl urmărească pe baronul Dragnea de Teleorman la ce matrapazlâcuri face pe moşia ce o acaparase, dar nu ca să îl pedepsească cum scrie în pravilele ţării, ci probabil ca CINEVA SĂ ŞTIE. Şi să folosească această ştiinţă plătită din banii noştri în interesul lui.

Aşa, în general, mai adăugând şi alte povestioare cu tâlc precum aceasta, deduc că tot felul de oştiri din acestea feudale şi de clanuri preistorice se folosesc de instituţiile plătite din banii noştri pentru a afla unele de ticăloşiile altora şi de a-şi da la gioale care când, unde şi cum pot. Cum niciuna nu o poate dovedi pe celelalte, pe de o parte, încearcă prin caricaturile acelea de televiziuni şi de ziare ale lor să facă vâlvă în norodul care mai cere din când în când câte un cap de Moţoc. Pe de alta, se duc, se jeluiesc şi caută sprijin şi pe la vecini, prieteni, rubedenii străine, fiecare minţind cât mai vârtos şi promiţând cât mai mult. Cred că săracii s-ar cruci şi ar fugi ca dracul de tămâie de noi, dacă nu le-ar ieşi şi lor ceva din tot balamucul ăsta de prost gust.

Ori ce aş putea să fac dacă nu să mă amuz de tot haosul ăsta generalizat?

Că sânge rău nu am de ce să mai îmi fac. Chiar dacă ştiu bine că se petrece pe banii mei şi pe ai voştri.

Bufonilor, haideţi, faceţi tumbe şi obrăznicii! Să râdem măcar de toţi banii!

Copertă: Susanne Clark, „Jester in Red”